Există creaturi, catalogate ca fiind umane doar prin prisma
apartenenţei la specia Homo sapiens, pentru care fericirea
personală se traduce prin nefericirea celor din jur. Cu cît
producţia de nefericire imediat apropiată este mai accentuată, cu
atît creşte fericirea personală, în valuri şi pusee pentru că, nu-i
aşa, a putea răspîndi nefericirea reprezintă puterea absolută a
demoazelelor menopauzate, de provincie!
În această cheie citesc eu erupţiile cutanate de orgoliu
patologic la adresa spectacolului “Secretul fericirii la Reşiţa”,
de Mihaela Michailov, Mădălina Petre-Ghiţescu şi Matei
Mircioane, în regia lui Ştefan Iordănescu, şi scenografia Dorotheei
Iordănescu.
Fericirea a deranjat două persoane! Persoană,
în cazul nostru chiar derivarea din anticul PERSONA care
însemna “masca actorului”. O mască de benevolenţă şi cumsecădenie
care ascunde realitatea micimii, trivialului şi îngînfării! “Au
murit! Să fie sănătoase!”, spune o replică din
spectacol!
Prin 1990, cînd Yugoslavia făcea implozie, un bun amic,
corespondentul ziarului Politika Ekspres, Ivan Babici, mi-a spus că
oraşele mici au orgolii mari. La fel şi oamenii! Oamenii cu
caractere mici sînt gazde perfecte pentru orgolii nemăsurate,
dovezi de puteri iluzorii şi rău de dragul răului. PARANTEZĂ:
vineri seara, în timpul spectacolului, Porta principalis a
Templului Thaliei a fost luată cu asalt de stridenţe vulgare.
Interesant că organizatorul principal a permis această suprapunere
de loc şi oră! ÎNCHID PARANTEZA.
“Secretul fericirii” e despre orgolii! Despre orgoliul
celor 200 de ani de putere concretă şi nu
iluzorie (din cei 247!) a unui spaţiu
care a fost cea mai de succes poveste a colonizării
Europei. Pentru că, Reşiţa a fost o colonie! Nu Algeria, nu Congo
belgian! O poveste de succes a unei multinaţionale care a
transformat locul şi oamenii printr-o inginerie metalurgică şi
genetică exemplare. “Secretul fericirii”
este povestea de succes care a clădit în ADN-ul locului Orgoliul
superiorităţii dobîndite. 200 de ani de evoluţie tehnică şi umană!
După care, degenerarea! Şi fericirea provocată, unora, de
degenerare! Sentimentul de hău, de inutilitate, de somnolenţă
geriatrică, de alungare şi alienare, de inadecvare
imagologică la nivel de autorităţi şi minţi creţe
radiodifuzate, care fac lucruri şi jonglerii ieftine în salonul
comatoşilor.
Iubiţi Reşiţa necondiţionat, dacă nu aţi fost capabili
să plecaţi de aici! E tot ce aveţi! Amintiţi-vă de
filmele cu cow-boy, cum apărau ei oraşul de indieni, sau de cele de
duzină cu oraşe invadate de zombalăi degeneraţi!
“Un spectacol care te pune pe gînduri”, cum spune fiul
meu, pe scenă şi pe stradă, deopotrivă! Pe stradă, îţi
pui un semn de întrebare despre cît de degeneraţi sînt cei care au
considerat creaţia artistică o ofensă! Un gest de lezmajestate! Să
nu uităm că un personaj real a pornit o gherilă împotriva unui
jurnalist, din acelaşi motiv considerat votiv!
“Teatrul este oglinda vremurilor (sau tiparul lor) –
după cum sună, în diverse traduceri, celebrul citat shakespearian:
actorii sînt cronica vie şi prescurtată a
vremurilor”, spunea unul dintre titanii Teatrului
românesc, Olga Tudorache, în revista Teatrul din 4 aprilie
1980. “Secretul fericirii la Reşiţa” este
oglinda Reşiţei actuale. Este Oglinda din Albă ca Zăpada care
reflectă o realitate pe care nu ţi-o doreşti, de fapt, şi nu o
accepţi! Este catharsisul cotidian servit brutal de
autorii care, deşi pare că exacerbează fapte şi imagini, le
transmit, de fapt, necosmetizate! Un spectacol despre
Reşiţa, oraşul “care ne ocupă tot timpul”, un arc peste timp după
cele două semnate de Mihail Davidoglu şi montate pe scena
reşiţeană, Cetatea de foc (1950) şi Ochii dragi ai bunicului
(1970).
Un text relativ bun, cu poveşti de viaţă şi personaje
autentice citite în presa locală de-a lungul timpului. Cuţitele
Maurer, Cimitirul turcesc, comoara din Almăj, scurta istorie
neromanţată care, în opinia mea, face spectacolul să demareze mai
greu, precum o locomotivă cu aburi Made in Resita, dar odată urnit
prinde aripi, negre, de fum şi disperare, din cînd în cînd,
albe, de porumbel optimist, remarcabil
întrepătrunse de Ştefan Iordănescu, învolburînd ţesătura piesei cu
scene de azi şi de ieri, fiecare cu mesaj ţintit.
Cimitirul este locul care îi adună pe cei care pleacă şi
cei care se întorc. „Ştiţi de unde se
vede Reşiţa cel mai bine?! Din cimitire... Toate cimitirele din
Reşiţa sînt pe dealuri”, spune unul dintre personaje.
Ana-Maria Cizler este autentică şi extrem de credibilă,
creează scene de o tensiune dramatică extraordinară,
surprinzătoare, înduioşătoare şi dureroase. Şi în rolul fetei care
nu-şi doreşte decît să plece cît mai departe de Reşiţa, un loc
apăsător şi sufocant, incapabil să transmită tinerei generaţii
speranţa izvorîtă din trecutul glorios al locului, şi în cel al
avocatei canadiene, urmaşa unor emigranţi reşiţeni, fascinată de
sinceritatea şi primitivismul spaţiului matern. “De ce nu faceţi
voi turism aicea”, întreabă obsedant personajul canadian după o
scurtă experienţă la Gărîna, în opoziţie cu panica elevei de liceu
care şi-a luat deja biletul spre libertate.
Reşiţa regăsită şi de fiica mutată la Chicago,
revenită la Reşiţa, la moartea bunicii, o bunică crescută în
spiritul Reşiţei glorioase, care şi-a dorit să moară Acasă.
Povestea Cimitirului turcesc e spusă trist şi convingător de
Andrada Samoilă, fiica, un suflet zbuciumat şi
întristat, pe care nu-l mai
poţi uita odată ce ţi s-a dezvăluit cu
candoareşi autenticitate
povestea,în contradicţie
cu“uzinista bîlbîită”, delicioasă prin
implicare şi inocenţă.
“Nicăieri nu e mai bine ca acasă”, ne spune Tanti Ani
repetînd laitmotivul celor ce revin din călătorii lungi şi
traumatizante. Tanti Ani s-a încărcat cu fericire alături de soţul
ceserist, ucis prematur de sistem – poveste reală şi tragică,
repetată de nenumărate ori în aceşti ani! - şi speră să “exporte”
din prea-plinul sufletesc – rănită de moarte la dispariţia soţului
– în Italia, ca badanta! Camelia Ghinea, tulburătoare, tragică, o
forţă a naturii dezlănţuite, întruchipează chintesenţa celor cîteva
zeci de mii de românce care lucrează în Italia în domeniul
asistenţei sociale, ca îngrijitoare pentru bătrîni, care trăiesc o
dramă continuă, din cauza condiţiilor de multe ori inumane în care
sînt obligate să-şi desfăşoare activitatea. Tanti Ani
face un schimb inechitabil: îşi oferă sufletul unor bolnavi,
primind la schimb suferinţă uriaşăşi traumatizantă. Se
întoarce la Reşiţa cu Sindromul Italia, afecţiune psihică
recunoscută în domeniul medical, pentru care deja se prescriu
reţete în farmacii, care poate duce chiar la deces. Are coşmaruri
şi fobii, dar regăseşte sprijinul prietenilor şi al Oraşului
devenit spaţiu de refugiu personal, în ciuda faptului că acesta i-a
ucis soţul. Camelia Ghinea întruchipează personajul emblematic al
tranziţiei noastre spre nicăieri!
“Du-te dracului cu Dumnezeu”, băi, “oltene, aici eşti în
Banat”, cu mici, bere, paranghelii, şmenuri şi şpagă pentru Cutare
“care dă banii” şi speranţa îmbogăţirii peste noapte, din trecutul
glorios al acestui spaţiu, repere existenţiale pentru
personajele lui Dan Mirea, plin de vervă şi umor, care fixează
repere în mintea spectatorului. Dănuţ, moderatorul emisiunii
“Reşiţa se vede mai bine noaptea”, de la singurul post local al
oraşului, dar şi preotul plin de sictir şi bătrînul îndrăgostit de
locomotive, devoalează realitatea pe care nimeni nu o doreşte:
Reşiţa este un oraş îmbătrînit, nostalgic, apăsat şi apăsător,
căruia îi sînt servite reţete de puştani nerăbdători. Un
tragi-comic profund şi solidar cu dezastrul actual, mînat înainte
de forţa amintirii din copilărie, de la Şopot.
PARANTEZĂ. Demult, pregăteam un reportaj
despre locomotive şi muzeul dedicat lor, din Triaj. Am înregistrat,
atunci, un pensionar care privea cu nostalgie la locomotiva Seria
50.000, construită pentru prima dată, la Reşiţa, în 1926, şi care
avea să poarte numele Regele Ferdinand. Interlocutorul meu îmi
spunea că o priveşte ca pe “copilul lui”. “Am făcut serviciul, pe
ea”, îmi spunea cu nostalgie nestăvilită. ÎNCHID PARANTEZA. De
aici, poate, şi umorul negru din scena cu “trenul regal” din care
coboară… Duda!
Intenţionat l-am lăsat la final pe Marius Tudor. Un
actor mai degrabă romantic, plin de vervă şi haz,
extrem de ofertant, dar profund şi resemnat în pielea personajelor
interpretate. O voce de voice over pentru care “ar ucide” orice
staţie de radio! Cu umor “dulce-acrişor” electrizează
spectatorul în viziunea electrică a viitorului urbei.
Personajele lui Marius Tudor iubesc şi urăsc Reşiţa cu
pasiune şi consecvenţă. O povestesc, cu nostalgia lui Ioan Adameck
“mărturisitorul”, din argumentul căruia s-a născut, practic, acest
spectacol. „Reşiţa este un oraş în care fiecare stradă duce în
natură. Fiecare pas pe care îl faci în afara Reşiţei te duce
într-un loc frumos din natură! În jurul Reşiţei sînt atîtea tipuri
de minunate orhidee … în Europa există 58 de tipuri de orhidee. Eu,
în jurul Reşiţei, am găsit 18 tipuri de orhidee”! Rostite de Marius
Tudor, aceste cuvinte ale venerabilului Ioan Adameck
devin terapie motivaţională şite încarcă de
speranţă.
Un spectacol rotund, omogen, închegat, în ciuda
secvenţialităţii crîmpeielor de viaţă expuse, uneori brutal de
sincer, cu actori fără măşti şi persoane indispuse de propriul
adevăr. Felicitări, tuturor!
După replici de speranţă repetate obsesiv, “Vă spun eu,
aveţi încredere, peste zece ani, Reşiţa va arăta altfel”, finalul
specatcolului transmite un mesaj contradictoriu: pe
halate medicale albe, de bloc-operator, sînt proiectate
fotografii cu orhideele din jurul Reşiţei, realizate de Ioan
Adameck. Imaginile transportă spectatorul într-o grădină a
Edenului, o realitate vie a împrejurimilor oraşului şi o speranţă
pentru un viitor renăscut al urbei, dar şi un avertisment: natura
va triumfa peste ruinele părăsite ale
vechii Cetăţi de foc. O graniţă mereu prea subţire…
