Despre rezervă (sau despre lipsa de rezervă)

Câteva definiții din DEX pentru „rezervă”:

1. Ceva pus deoparte și păstrat pentru a fi întrebuințat mai târziu
2. Parte din armată care nu se află sub arme, formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar, și care este solicitată numai în caz de război sau de concentrare; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie.
3. Lipsă de încredere.

În engleză, „spare”, tradus în română prin „rezervă”, implică mai multe sensuri; este parte a unei expresii bine cunoscute – „spare part”, care la noi este echivalentul pentru „piesă de schimb” – ceva care la nevoie înlocuiește ceva. Are și sensul de a scuti, de a cruța pe cineva de ceva (”he is spared the trouble of …”). O altă expresie cunoscută este ”spare time” – tradus de obicei prin timp liber, timp disponibil – ca sens invers al timpului de lucru – timp ocupat, timp planificat pentru ceva obligatoriu.

Mai există și alte sensuri, dar discuția am pornit-o ca o modalitate de a înțelege cât de adevărată este povestea cu moneda: orice monedă are două fețe! Cine nu le poate vedea pe amândouă, are o problemă majoră: își limitează din prima gradele de libertate cu 50%!

Este o aprigă dezbatere despre Spare în această perioadă. Și cei care apără personajul central al cărții, și cei care nu-l agreează, au intrat într-o spirală a confruntării aprige. Puțini cunosc persoana, dintre cei care comentează. Dar fiecare se consideră mai îndreptățit ca ceilalți să-și dea cu părerea, așa că apar adesea lipsa de politețe, acuze, jigniri, opinii ferme ce vor să fie crezute ca fiind adevărul absolut.

Și pentru că am vrut mai întâi să citesc cartea și apoi să comentez și eu, de pe poziția de „musca-n lapte”, mărturisesc că am început să scriu acest articol acum mai multe zile, dar am făcut o pauză, ca să verific cu ochii mei ceea susțin unii și alții că au înțeles din cartea menționată. Dar mai trebuie să mărturisesc că nu am reușit să termin de citit cartea. Lungă rău și senzația a fost de horă bătută tot pe loc pe loc, așa că m-am oprit, că începusem să mă plictisesc.

Prima observație este că „autorul din umbră” a făcut o treabă foarte bună, după capul meu. Cartea se citește ușor, unele descrieri au un caracter atât de vizual, încât am avut efectiv senzația că privesc uneori un tablou, nu că citesc niște pagini de carte. Nu am cum să știu care este proporția contribuției celor două părți – scriitorul și povestitorul. Nu știu pe cine să laud pentru formă și stil, pe care dintre cei doi autori.

Dar cred că știu pe cine n-aș lăuda pentru conținut – probabil că pe niciunul.

Da, pot să empatizez cu suferința personajului care se victimizează. Viața este grea, nu este numai lapte și miere – pentru unii pentru că nu au mereu lapte și miere, pentru alții deoarece nu li se pare suficient să aibă lapte și miere. Dar fiecare decide pentru sine dacă se concentrează pe ceea ce are sau pe ceea ce îi lipsește.

Da, copilăria este dificilă pentru mulți dintre oameni. Nu știu câți adulți, care se consideră realizați, pot spune cu sinceritate că au trăit o copilărie complet fericită, că au o viață mereu fericită și relații extrem de bune cu toți cei din jur, fără ca ei înșiși să fi avut vreo contribuție – că întreg universul a făcut ca ei să aibă o viață minunată, fără niciun efort din partea lor. Cred că mulți oameni duc cu ei o povară sau o rană sau o traumă din copilărie sau din familie (sau mai multe!), doar că, la un moment dat, trec peste ea într-o formă sau alta și continuă să trăiască, asumându-și o soluție și niște consecințe. Sau nu, din nefericire – după cum se poate vedea dovada vie, care se expune și pe față și pe dos publicului din întreaga lume!

Eu cred că există un sindrom al omului imatur pe viață – omul care crede încă în idealuri și basme cu feți-frumoși, chiar dacă a ajuns la vârsta maturității; omul care se pune pe sine în buricul pământului; omul care se crede întruchiparea perfecțiunii, posesorul adevărului absolut și maestrul de necontestat al descâlcirii intrigilor și conspirațiilor țesute în jurul lui și a propriei familii.

Da, copilul perpetuu suferă încontinuu, nu se poate dezvolta singur, nu se poate adapta, nu poate depăși traumele și are nevoie de ajutor. Deci am putea spune că este rămas la stadiul de persoană lipsită de discernământ, indiferent de vârstă.

Citeam cartea și mă gândeam la situația unor copii exploatați de adulți – obligați sau sugestionați să facă fel de fel de acțiuni nepotrivite, imorale, nedrepte – în scopul de a obține câștiguri de pe urma lor. Cam acesta este gustul pe care mi l-a lăsat cartea. Un om slab, nesigur și tulburat, a cărui suferință este exploatată, pentru a-i întreține iluzia de putere și libertate.

Nimeni nu știe cu adevărat ce este în sufletul altui om, uneori cineva nu înțelege clar nici ce i se întâmplă lui însuși. Dar suferința cuiva nu ar trebui să fie întreținută și exploatată. Trist! Ce tristețe!

Așa că urez tuturor putere, curaj și integritate! Eu doresc să ne fie bine! Iar lupta cu viața să existe, dar să fie constructivă!