Epoca pe care ne-am obișnuit, în mod convențional, să o numim „Renaștere” aduce o accentuare a sensibilității față de copilărie, începând din orașele în care se naște, încetul cu încetul, familia „modernă”, formată din cuplu și din copiii acestuia. Strămoșii se îndepărtează tot mai mult, atotputernicia spiței se estompează, iar copiii își capătă, treptat, individualitatea.
La sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea, artiști ca Leonardo, Rafael sau Michelangelo plasează, în reprezentările religioase, lângă Fecioara Maria, un copil Iisus gol, care știe deja să meargă. Sensibilitatea occidentală își manifestă, astfel, uimirea în față miracolului copilăriei. Figura copilului Iisus își pierde răceala hieratică din secolele anterioare și devine aceea a unui copilaș care se cuibărește în brațele mamei sale, se joacă cu micul Ioan Botezătorul, se amuză cu o floare sau cu o pasăre. Adulții din picturi privesc către Pruncul Sfânt cu dragoste și cu tandrețe. Correggio, Donatello sau Luca Della Robbia redescoperă copilăria în lucrările lor și pictează bucuria începutului de viață. Treptat, reprezentările copilăriei vor coborî dinspre arta sacră spre cea profană, atunci când oamenii cu stare, fie ei aristocrați sau burghezi, vor dori să-și imortalizeze copiii portretizându-i.
Autonomia din ce în ce mai mare a familiei nucleare duce și la dezvoltarea iconografiei de familie. Într-un triptic pictat de Gerard Horenbout, în prima jumătate a secolului al XVI-lea , îl putem vedea pe Lievin Van Pottelsberghe, consilier-casier al lui Carol Quintul, împreună cu nevasta și cei cinci copii ai săi. Dar patru dintre copii țin în mâini cruciulițe, ceea ce, explică istoricul Jean Delumeau, e semn că nu mai erau în viață la data pictării tabloului. Părinții, însă, nu au vrut să uite chipurile copiilor dispăruți, dovadă evidentă a unei modificări a sensibilității față de copilărie.
Renașterea aduce cu ea tristețea profundă la moartea copiilor. Jan Kochanowski (1530-1584), marele poet polonez, scria în cele Nouăsprezece bocete, închinate fetiței lui Ursula, moartă la vârsta de patru ani: „Iar tu, mângâierea mea, nu îmi vei fi înapoiată în vecii vecilor și nu vei mai veni să pui capăt pustiirii mele. Ce să fac, ce să fac, decât să mă aștern și eu la drum și să mă țin de umbra subțire a pașilor tăi? Acolo am să te văd, deie Domnul, dar tu fă-ți vânt cu scumpele tale brațe mici și aruncă-te de gâtul tatălui tău.”
Copiii își găsesc locul, de-acum, și în biserică. Ei sunt numiți „nădejdea Bisericii”, pentru ei se redactează catehisme, ei vor juca un rol important în timpul ceremonialului religios din postura de copii de cor. Și tot descoperirea progresivă a copilului va spori atenția față de educație și fată de școală.
Toate aceste indicii pe care le descoperim în arta Renașterii și în urmele vieții cotidiene din epocă nu trebuie să ne facă să credem că drumul afirmării copilăriei ca vârstă autonomă a fost unul simplu și linear. Părinții săraci continuă să fie aspri și prea puțin înclinați să-și manifeste afecțiunea pentru copiii pe care abia reușesc să-i țină în viață. Martin Luther, care le-a purtat un adânc respect părinților săi, nu ascundea faptul că mama lui îl bătuse destul de des și de multe ori fără motiv.
Secolul al XVI-lea, cu interesul său pentru dreptul roman și pentru ideile antice, consolidează autoritatea părinților și dreptul lor de a-și pedepsi copiii. Juristul Pierre Ayrault spunea, în epocă: „rânduiala casei, unde tatăl este ca un dictator, a hotărât ca de voința tatălui să depindă toți cei care se află sub ascultarea lui”. Tatăl era privit ca un Dumnezeu pe pământ.
Cu toate acestea, Biserica Catolică păstrează doctrina conform căreia căsătoriile sunt valabile chiar și în lipsa consimțământului părintesc. Nu același lucru se întâmplă în lumea protestantă, unde consimțământul părinților este la fel de important ca acela al mirilor. Între Biserica Catolică și autoritățile laice există un conflict mocnit, în care cele din urmă tind să întărească puterea părinților asupra căsătoriei copiilor lor. Biserica Catolică și cele protestante apără autoritatea paternă, dar o limitează atunci când vine vorba de porunci părintești care i-ar obliga pe copii să încalce poruncile divine. Limitarea autorității părintești nu se face niciodată prin apelul la drepturile naturale ale copilului, ci la datoria pe care orice om o are față de Dumnezeu, privit ca Tată a tuturor.
Prima parte AICI
sursa: Copilărie regală, cuvânt înainte de Filip-Lucian Iorga; postf. de Mirela Tîrnă; fotografii puse la dispoziție de Arhivele Naționale ale României, București, Corint Books, 2014
