Diversitatea cognitivă

Astăzi este ziua în care ar trebui să ne gândim la oameni. Ca și în orice altă zi, de altfel.

Citeam ieri un articol interesant despre diversitatea cognitivă și despre prejudecățile noastre față de cei diferiți într-un oarecare mod.

Dar cum se măsoară diferența? Există un standard artificial, creat de oameni, denumit „normalitate”. În numele „normalității” și al conformismului și al rolurilor sociale, mulți dintre noi am suferit în timp diverse discriminări.

De la cele mai subtile, la prejudiciile cele mai explicite și mai greu de suportat.

Când eram mică, nu numai că nu am mers niciodată la sorcovit, dar nici nu mi-am dorit vreodată să merg. De ce? Pentru că tata, la fiecare început de an, povestea că dacă primul copil care ajunge la o casă cu sorcova este o fată, acelei familii nu îi va merge bine tot anul. Astfel de prejudecăți sunt sădite în noi, chiar dacă nu ne dăm seama decât mai târziu de ele, iar între timp poate le transmitem și noi mai departe, cu cele mai bune intenții!

Cu diferențele cognitive este și mai dificil de lucrat, pentru că nu se văd, iar unii dintre noi trăim cu ele toată viața, fără să le conștientizăm. Unii le conștientizăm efectele, alții nici măcar atât. Dar cu toții ducem cu noi stările emoționale asociate lor.

De exemplu, memoria mea nu îmi permite să învăț ceva pe de rost. Am mai povestit în alte articole cum s-a chinuit mama cu mine ani în șir, pentru a mă face să țin minte tabla înmulțirii. Nu a reușit. Chiar glumeam la un moment dat că poate sunt singurul absolvent de Politehnică, fără a ști tabla înmulțirii. (De atunci multe s-au schimbat, între timp au apărut generații care au depășit recordul meu!)

De poezii, ce să mai spun? Am avut de recitat la o serbare o poezie cu patru strofe, de Coșbuc. Cu niciun chip n-am reușit să trec de primele 3 versuri, așa că nu am mai ajuns „vedetă” la serbare.

Mult mai târziu, în facultate, am avut mari probleme la examene, deoarece mulți dintre colegii mei învățau ecuația și soluția, în timp ce eu trebuia să învăț toată demonstrația, că altfel nu țineam minte soluția în niciun chip.

Iar relațiile sociale pentru mine au fost un chin în prima jumătate a vieții. Nu că acum aș fi mult mai dibace, deși am făcut mari eforturi de dezvoltare, dar măcar acum știu care este cauza și nu mă mai simt la fel de extraterestră în societate ca în anii de mai demult.

Așa că știu cum este să fii diferit, știu cât doare judecata altora, știu cât de greu este să te centrezi în propria persoană, pentru a-ți găsi un echilibru și o cale de a merge mai departe.

Creierul uman este încă o sursă de minuni și de grozave neînțelegeri. Legătura dintre creier, minte, comportamente, decizii și suflet șe face mai mult pe bâjbâite, decât pornind de la teorii științifice coerente. Și e bine că e așa, pentru că altfel am deveni cu toții un trib de roboți dresați. Și acum există niște persoane captive în propria minte (beneficiarele „spălării creierelor”), dar din fericire unii oameni încă au liberul arbitru la purtător.

M-am amuzat la facultatea de psihologie, când profesoara care ne povestea despre științele cognitive, ne-a dat ca exemplu analogia dintre creier și un sistem informatic. A fost ca în dilema cu oul și găina – creierul seamănă cu SI sau dimpotrivă, SI a fost creat după chipul și asemănarea creierului uman?

Revenind însă la diferențele cognitive care există între oameni, oare de ce nu ne gândim la diversitate și la binefacerile ei – cam cum e cu mișcarea pentru a crea o bancă de semințe ale plantelor – azi există o întreagă comunitate care caută tipuri de semințe diferite, pentru a păstra diversitatea vegetației pe pământ. Oare de ce diferențele cognitive trebuie să ne separe în „deștepți” și „proști”, „normali” și „anormali”, „buni” și „răi”?

Și cum am putea începe să decodăm stereotipurile și prejudecățile de atâta timp sedimentate în capetele noastre, pentru a ne elibera mințile de energiile negative care ne pustiesc viața?

N-ar fi bine? Nu ne-ar fi mai bine să vedem partea plină a paharului?

#WorldAutismAwarenessDay