Doctorul si razele X
Anul I de rezidențiat, sala de operație, intervenție laborioasa pentru care la un moment dat devine imperios necesara o col angiografie; este chemata radiologia, este pusa caseta cu filmul sub bolnav, este adus in sala aparatul portabil de radiologie; înainte de expunere cei mai tineri sunt sfătuiți sa își plimbe testiculele si ovarele in spălător, pentru protecție; ne conformam, eu într-o viteza superioara- tânăr căsătorit si cu intenții declarate de a avea moștenitori in viitorul apropiat.
Este expus filmul, radiologul dispare sa îl developeze, toata lumea așteaptă rezultatul pentru a putea încheia operația, însă suntem anunțați ca e nevoie de o noua expunere întrucât a fost uitata punga cu nisip sub pacient si ca atare nu avem ce face cu primul clișeu.
Același ritual, după scoaterea pungii cu nisip buclucașe(utila, altfel): pune caseta, adu iar aparatul portabil, poziționează-l; cei mai tineri, cu mine in frunte, țuști in spălător, aparatul bâzâie, noi ieșim din ascunzătoare fericiți ca operația s-ar putea încheia cu bine ca sa putem pleca la o bere, dar radiologul încăpățânat ne anunța ca regimul de expunere nu a fost corect setat si ca atare e nevoie , normal, de încă un film. Se reia succesiunea: caseta sub bolnav, aparat portabil, poziționare, buluceala in spălător fiecare cu gândul la moștenitori si la ora târzie, expunere…fatalitate, nici de data radiologul nu e satisfăcut de rezultat.
Enervare, oboseala, acuze, draci, orgolii reprimate (re)ies la iveala, dar profesorul (modelul deja consacrat de big boss) decide suveran si unilateral ca nu putem încheia operația fără sa avem nenorocitul ala de film care sa lămurească daca mai sunt sau nu calculi in calea biliara principala!
Ooook, întrucât nu ne cere nimeni părerea, suntem de acord si noi, pleava, rezidenții de anul I, care oricum nu aveam mare habar despre ceea ce găseau aia atât de interesant in burta omului de nu-l mai închideau odată!
Așa ca: pune caseta, adu aparatul…tot tacâmul all over again!
Înainte de expunere, îmi amintesc si eu ca am ceva de protejat si demarez grăbit către spălător înainte sa mă ajungă fasciculul de raze X. In ușa spălătorului, fatalitate: mă întâlnesc cu profesorul, care ieșea agale, într-o “poza” îndelung studiata, gânditor, cu mânușile pline de sânge împreunate , aparent deasupra banalităților cotidiene si evident nepăsător vizavi de perspectiva de a-si pârli testiculele obosite.
Panica! Ouăle mele! Soldățeii mei! Copilașii mei nenăscuți! Brusc mi se zburlește parul pe spinare, evaluez înfrigurat opțiunile: bodycheck scurt la prof (cu perspective serioase de a nu mai prinde ziua următoare in clinica , dar cu speranțe intacte de a concepe un copil normal), sau resemnare in fata fatalității (lasă ca se pot face copii si la anul…asta e).
Abandonez din start ideea de a mă arunca prin ferestrele-închise- ale salii de operație (nu poți trece printr-un geam termopan fără un antrenament serios, totuși) si in ultima clipa îmi vine idea salvatoare: mă întorc cu spatele si când blestematul de aparat începe bâzâitul malefic strâng fesele cu încrâncenare, ca un viitor părinte grijuliu ce sunt, in speranța ca reușesc sa ecranez eficient ceea ce este de ecranat.
Cam atât. :P
Am simțit nevoia sa va împărtășesc faza asta, cine știe, poate cuiva o sa ii folosească vreodată, pentru mine a fost prima oara când am resimțit atât de acut responsabilitatea de părinte.
Intre timp aparatele de radiologie au mai evoluat si folosesc doze din ce in ce mai mici de radiație, iar fundul meu a devenit un ecran mai performant-deh, chirurg specialist, responsabilități crescute, stres zilnic!(gurile rele vor invoca sedentarismul, lipsa grijii zilei de mâine, spaga etc da’ cine sta sa le asculte!), însă nu am mai fost pus in situația sa îl testez!
Toate cele bune!