Cum e să ai doi copii cu aproape 6 ani diferență între ei și de sexe diferite?

Răspunsul care-mi vine prima dată în cap e: haos!

Dacă e să mai nuanțăm puțin lucrurile sunt aproape roz. Nu bombon, dar orișicât!

Probabil că mamele care au ales să aibă copii la diferență mică de vârstă între ei au făcut o alegere mai bună, dar eu nu am avut curajul ăsta. De fapt, m-am decis greu și-atunci când am făcut-o nu m-am mai gândit la prea multe. Dacă o făceam, mă răzgândeam instantaneu.

Dar să revenim!

Sunt în mod cert avantaje certe ale faptului că Amalia avea aproape 6 ani când s-a născut Alexandru. La vârsta aceea mă înțelegeam deja foarte bine cu ea, era independentă, putea să facă aproape toate lucrurile singură și, cel mai important, era stabilă emoțional. Nu am trecut prin crize existențiale, prin strigăte de gelozie. De fapt, ea și-a dorit foarte tare un frate și-atunci l-a acceptat foarte repede. Am implicat-o în tot ce a ținut de bebe și ea se simțea importantă. Am avut noroc și că Ale nu a fost un bebe foarte solicitant și obositor (dar recuperează acum din plin) și ea nu a fost neglijată.

Eu am fost foarte relaxată. Nu mai țineam minte exact toate cele ce aveam de făcut, dar cred că e ca mersul pe bicicletă. Am luat totul așa de natural, încât în primele săptămâni de viață a lui Ale am văzut atât de multe filme că mă plictisisem. Dimineața Amalia era la grădiniță, Ale mânca și dormea, iar eu eram cinefil de lux. Ce răsfăț pe mine în zilele alea!

Domnul a fost și el mai relaxat, în principiu. Avea un singur stres și ăla era legat de somn. Dar Ale a fost un bebe atât de cumsecade că nu a trezit foarte multă lume. Mai puțin pe maică-sa, dar mânca și adormea la loc, fără să aibă program suplimentar.

Când a trecut perioada de bebelușie, a început și Amalia școala. Atunci a fost mai greu, dar fiind în clasa 0, nici cerințele nu erau foarte mari. Am scos-o la capăt până la urmă. Acum, când are multe teme, iar frati-su mercur viu, am găsit soluția de compromis. Îl lăsăm să doarmă la grădiniță până la 4, timp în care ea poate să-și pregătească lecțiile pentru a doua zi. Vinerea de obicei nu mai rămâne să doarmă la prânz, pentru că temele se pot face și în week-end.

În privința jocurilor, au găsit ei un numitor comun. Uneori se lasă cu scandal, alteori chiar cu bătaie (ciupituri, îmbrânceli), dar nu cred că există frați pe lumea asta care să nu se fi caftit la un moment dat. Nu intervin decât dacă simt că situația scapă de sub control. Oricum, nu-I întrece nimeni atunci când își pun în cap să facă vreo năzbâtie și noi nu trebuie să aflăm. Atunci devin cei mai buni prieteni.

Ale se joacă cu păpuși, Amalia cu mașini și asta mi se pare minunat. El culcă bebeluși, ea se războiește cu roboți. Fiecare învață de la celălalt. Și nu numai jocuri, ci și aptitudini, atitudini.

Eu am fost sora mai mare la mine-n casă și când auzeam ”tu ești mai mare, trebuie să înțelegi” mi se zbârlea părul pe mine. Așa că evit cât pot să împart dreptatea în funcție de vârstă și înălțime. Prefer să-I las pe ei să-și rezolve micile conflicte. Cred că în felul acesta capată și o siguranță de sine că sunt capabili să gestioneze situațiile mai dificile.

Nu e ușor nici cu copii cu diferențe mari de vârstă între ei. Nu cred nici că e mai greu decât cu copii născuți la puțin timp unul după altul. Cu doi copii (sau mai mulți) e greu oricum. Dar este magic. Uneori magie ca-n povești cu zâne, alteori ca-n alea de groază. Important e că la final binele învinge și-am trăit fericiți până la adânci bătrâneți.