sursa foto Edictum Dei
Era un loc liniștit. Eram singuri la o masă retrasă. Deja făcusem comanda. Prietenul nostru plecat de mai multă vreme din România își vizita țara și a dorit să se bucure de atmosfera și de mîncarea tradițională românească. Eram cu toții încă sub puternica impresie lăsată de Concertul Madrigalului de Săptămîna Patimilor în orașul nostru.
Imediat după noi a intrat un cuplu însoțit de o fetiță de vreo 8 ani. Am ignorat vocile cu ton ridicat, vorbăria zgomotoasă, remarcile lipsite de eleganță la adresa patronului și a restaurantului. Eram într-un restaurant în care nu se servesc băuturi alcoolice. Alegerea patronului. Nu îți place, nu mănînci!
Clientul:
– Un vin, te rog…
Chelnerul:
– Știți… în acest local nu se servesc băuturi alcoolice, este alegerea patronului. Dacă doriți să mergeți în altă parte, dacă asta vă deranjează…
– Da’ ce-i… musulman, pocăit? Nu, rămînem aici, da’ ăsta trebuia să se facă popă, nu patron de restaurant…
Și urmează un rîs sacadat care o contaminează și pe micuța îmbrăcată într-o rochiță albă, colanți negri, o variantă a domnului Goe, dar sexualizată precoce.
Trebuie să menționez că îl cunosc personal pe patronul, care este maestru în artă culinară, un om de o calitate extraordinară și foarte bun în ceea ce face (master classes, cursuri de gătit în licee, cîștigător al unor concursuri internaționale, membru în asociații de mare prestigiu în lumea chef-ilor…).
Trioul n-a plecat, deși s-au încruntat la refuzul chelnerului de a-i servi cu ce au dorit și apoi… pînă la sosirea comenzii, în timpul mîncării, după felul principal, în timpul desertului, după desert, pînă la nota de plată și după nota de plată, micuța domnișoară a stat cu telefonul în față, urmărind, din cîte am înțeles, pentru că volumul era la maxim, un fel de serial de genul ”reality”, care presupunea urmărirea live a unei familii, cu toate pățaniile acesteia, apoi un fel de desene animate cu multe urlete și mișcări ample și rapide…
Am avut impresia că acest copil este încredințat unei doici nebune, unui baby-sitter descreierat, care îi distruge mintea. La fiecare încercare de dialog cu ea, răspundea obraznic, imitîndu-și personajele preferate. Se înțelege că n-a reușit să mănînce mai nimic. La un moment dat mama a încercat să îi vîre ceva paste pe sub ochii ațintiți în telefonul de care stătea lipită. N-a reușit. Mîncarea a fost luată la pachet.
Această generație este în plin proces de decerebrare. O lovitură puternică în cap, scoaterea unei părți din creier prin proceduri chirurgicale, urmată de crize epileptice sau de pierderea temporară sau definitivă a unor capacități și abilități și tot nu mi se par atît de grave precum ce se întîmplă cu generația din care face parte Noah, ultimul nostru copil. Văd peste tot în jur părinți care nu sînt conștienți de efectele… nu pe termen lung, ci IREVERSIBILE ale expunerii copiilor lor la ”sticlă” în mod nelimitat.
Doica nebună le va mesteca în creier precum mesteci cu făcălețul în mămăligă, distrugîndu-le creativitatea, talentele naturale, preocuparea pentru ceilalți, percepțiile de sine, capacitatea de dialog, chiar atît de necesară și elementară raportare la realitatea imediată. Acești copii sînt condamnați să fie adulți incapabili de a administra o relație normală cu animale sau oameni, cu ei înșiși. Sînt generația care vor trăi peste 100 de ani, dar după 2 ani de căsnicie vor divorța, iar pe la 60 de ani vor fi complet senili.
Citește mai departe AICI pe Edictum Dei
