rugăciunile sunt, de obicei, compuse acum sute de ani...
de obicei, sunt mantre mai puțin luminoase, încleștate într-o expresivitate restrânsă...
într-un singur loc, un vers e diferit de toate celelalte, din oricare altă rugăciune...
mi-a plăcut, m-am deschis, am zâmbit chiar, la auzul acestui vers:
„inima lui Isus, dorul munților veșnici”
între sălaș al dreptății, focar al dragostei, noian de virtuți, împăcare pentru păcate, jertfă a păcătoșilor, și multe, multe alte descrieri, din senin, ca în niciun alt loc, ca niciodată, în litania dedicată ei, inima lui Isus, este și „dorul munților veșnici”...
rugăciunea în română e chiar mai expresivă decât în engleză, unde ar veni tradusă „dorința dealurilor veșnice”
„dorul munților veșnici”...
de zeci de ani zâmbesc, și mă întreb,
de unde a venit ideea?