Două lumi
Pe la 70 de ani am decis să mă retrag.
Mi-am luat rămas bun și am părăsit California pentru Florida unde-mi luasem o casă.
Eram liber să fac ce vreau, să călătoresc, să plec în România,
țara gândurilor mele permanente, a obiceiurilor și tradițiilor în
care m-am format și care mi-au rămas impregnate pentru
totdeauna.
Și așa a fost în primii ani.
Apoi, treptat, treptat, prieteni, colegi, actori și artiști
dragi care au fost parte din sufletul meu, din cultura românească
au început să plece dincolo.
M-am trezit într-o Românie sărăcită de valori, o Românie în care politicul și mass-media au început să construiască o atmosferă de permanentă încrâncenare, de nemulțumire, de neplăcere în numele unor adevăruri închipuite sau interpretate.
Călătoriile spre țară deveneau doar o rutină, distanța
spirituală lărgindu-se în fiecare an.
Și totuși, puterea memoriilor dulci-amare reușeau să mă aducă mereu înapoi.
Traiul în Florida înseamnă un confort relativ superior celui
pe care-l am în România, dar, și o stare de permanentă așteptare
însingurată.
Așteptarea să plec spre alte zări, așteptarea să ajung în România, dar și așteptarea zilei în care mă voi duce spre alt tărâm să-i întâlnesc pe cei plecați înaintea mea.
Și totuși, în România așteptarea dispare.
În România trăiesc viața înnoirilor permanente, dar și viața
de altădată atunci când mă lovesc la tot pasul de amintiri, de
locuri care mă definesc.
Aici simt că trăiesc, poate și pentru că respir aerul pe care
l-am respirat, odată cu primul strigăt.
Aerul țării mă învigorează.
Trăirea asta diferită din cele două lumi, să fie oare o
alterare temporală și spațială a unei realități pe care o înțeleg
distorsionat?
Sau poate este realitatea privită prin prisma experiențelor de o viață?
Oricare ar fi răspunsul, ruperea de mediul căruia îi aparții
și imposibilitatea de a te reîntoarce este o traumă profundă a
sufletului cauzată de sentimentul că nu aparții cu adevărat
niciuneia din cele două lumi.
mipopescu.wordpress.com/doua-lumi
