Născut într-o familie modestă de milanezi, Silvio Berlusconi a acumulat primele milioane construind un complex imobiliar la marginea orașului natal. Rotițele politicii italiene sunt mișcate de clientelism și lubrifiate de corupție. Berlsuconi și-a asigura un loc la masa suspușilor prin intrarea în loja masonică P2, organizația implicată într-o serie de rețele care, la finalul secolului 20, legau criminalitatea organizată, Vaticanul, terorismul de extrema-dreaptă și finanțele necurate de statul profund Italian.

Berlusconi a devenit celebru când a înființat primele mari televiziuni private din Italia, cele care au spart monopolul de stat RAI. Ascensiunea sa a fost ușurată de prietenia cu premierul socialist Bettino Craxi, care a sfârșit în dizgrație, după scandalul Tangetopoli și operațiunea Mani pulite, la începutu anilor 1990. Acesta a fost scandalul de care Berlusconi a știut să profite pentru a ajunge la putere. Socialiștii, creșin-democrații și comuniștii, partidele care au dominat politica în Italia postbelica s-au prăbușit aproape simultan din cauza scandalurilor de corupție. În acest context, ”Forza Italia”, un vehicul politic personal al lui Berlusconi, a câștigat alegerile din 1994, la doar câteva luni după ce a fost creat.

”L-am întâlnit chiar în acel an, la un summit de la Budapesta (summitul Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa, care devenea atunci OSCE, momentul în care a fost semnat și Memorandumul de la Budapesta, prin care Ucraina primea garanții de Securitate de la membrii permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, în schimbul renunțării la arsenalul nuclear sovietic – n.red.). Se aflau acolo Bill Clinton, Boris Elțîn, John Major și Helmut Kohl. Iar împreună cu ei, împinși în limuzina lui de oamenii de la pază, se afla noul lider al Italiei. Apariția lui în costum negru și cu ochelari de soare mi-a amintit de o scenă din ”Nașul”, iar Berlusconi părea să-și confirme reputația de om care și-a câștigat banii într-un mod misterios. Era mai mult decât bucuros să-și folosească metodele lipsite de scrupule pentru a-și scoate țara din situația grea”, scrie jurnalistul Nigel Jones, pentru The Spectator.

A reușit Berlusconi să facă asta? Nu, spune sociologul Frank Furedi, într-un necrolog publicat de Spiked. ”Ca politician Berlusconi a avut puține realizări. Guvernul său nu a reușit să depășească starea de paralizie a Italiei, iar asta și pentru ca nu a reușit să elibereze Italia din mâinile tehnocrației nealese. De fapt, sub conducerea lui Berlusconi, guvernul italian a devenit tot mai ascultător față de Bruxelles. În schimb, Bruxellesul a sfidat Italia li a privit-o ca pe propria feudă”.

”Subordonarea față de Bruxelles a fost evidentă în timpul crizei datorilor italiene, în 2011. UE l-a forțat practic pe Berlusconi să demisioneze și l-a numit în locul său pe Mario Monti, un fost comisar UE. Această lovitură cu sprijinul UE a arătat că, în ciuda retoricii lui populiste și a declarațiilor sale despre suveranitatea națională, Berlusconi nu a reușit să scoată Italia din strânsoarea instituțiilor globaliste și a capitalului global”. În 2011 devenea limpede că ideologia dominantă a stângii italiene era anti-berlusconismul, pentru că toate aceste partide au celebrat demisia lui Silvio Berlusconi și au acceptat ideea că marea criză financiară din Italia era rezultatul pedepsirii lui Berlusconi de către piețele financiare pentru modul în care a gestionat dificultățile economice ale Italiei.

Iată ce declara, în 2015, fostul premier spaniol Joe Luis Zapatero despre summitul G20 din 2011, care a avut loc cu câteva zile înainte de demisa lui Berlusconi: ”Nu voi uita niciodată summitul G20 de la Cannes. Berlusconi și ministrul de Finanțe Tremonti erau presați să accepte un împrumut FMI. Însă refuzau cu fermitate. Imediat după aceea, am auzit rostindu-se numele lui Monti pe coridoarele summitului. Mi s-a părut ciudat. Era o lovitură de stat? Nu știu, însă pot spune că susținătorii austerității doreau să decidă politica Italiei în locul guvernului ales”.

Berlusconi a fost un aliat incomod pentru Statele Unite, în ciuda retoricii sale pro-europene și pro-NATO. ”A încercat mereu, deși fără foarte multă convingere, să ajungă la un echilibru între obligațiile internaționale ale Italiei și viziunea sa despre interesul național. Berlusconi a încercat să obțină un anumit nivel de autonomie și independență în politica externă. Conștient de dependența Italiei de resursele energetice Berlusconi a cultivat prietenii cu liderii țărilor exportatoare de asemenea resurse: președintele Vladimir Putin sau colonelul Muammar Gaddafi. În 2008, a semnat un tratat de prietenie cu Libia, promițând plata a 5 miliarde de dolari drept compensație pentru cei 20 de ani de ocupație colonială de la începutul secolului trecut. A susținut proiecte ale Gazprom împreună cu compania italiană Eni, într-un moment în care Europa dorea să renunțe la dependența de Rusia. A criticat proiectul scutului anirachetă al Americii și extinderea spre Est a NATO, precum și susținerea occidentală pentru independența Kosovo, spunând că toate acestea sunt «provocări la adresa Rusiei»”, scrie jurnalistul italian Thomas Fazi, pentru UnHerd.

O telegramă a ambasadei SUA la Roma din 2009, publicată de WikiLeaks, arată: ”Relația noastră cu Berlusconi este complexă. La nivel retoric este pro-american și ne-a ajutat la multe niveluri și într-un mod în care precedentul guvern nu a dorit sau nu a putut să o facă. Însă pare hotărât să fie cel mai bun prieten al Rusiei, uneori în directă opoziție cu politica Americii și a UE”.

”Forza Italia a lui Berlusconi a promis multe și a realizat puține. Însă a anticipat cât de necesară este o voce politică populistă, un fenomen care acum a depășit granițele Italiei și a cuprins întreaga Europă. Poate că ”populismul de sus in jos” personificat de Berlusconi va fi înlocuit în cele din urmă de populismul de jos in sus, care să-i reprezinte pe cetățeni și care să răspundă în fața cetățenilor”, mai scris Furedi.

În ciuda scandalurilor sexuale și de corupție, Berlsuconi a rămas până în ultima zi un jucător politic important în Italia, iar Forza Italia are un rol, chiar dacă minor, în actualul guvern al Giorgiei Meloni.

”Era Berlusconi se poate să fi apus în 2022, odată cu venirea la putere a Giorgiei Meloni. A fost primul lider italian de după Berlusconi care a fost ales de către cetățeni, fără a fi numit pentru a mulțumi Bruxellesul. Modul în care va rezista în fața forțelor care l-au detronat pe Berlusconi va fi crucial pentru viitorul Italiei”, scrie Furedi.

Dar puține analize au dat deja răspunsul la întrebarea de mai sus, chiar înainte ca Melon să preia conducerea guvernului. Socotită inițial lidera unui partid de extremă dreapta, Meloni se abate de la linia UE doar în ce privește ”diversitatea” și migrația. În rest, Meloni nu a contestat și nu contestă arhitectura economică a UE, nu provoacă în niciun fel gândirea unică de la Bruxelles în materie instituțională, economică și socială. Meloni și-a rezervat (sau i-au fost rezervate) doar ”războaie” mici în care să obțină victorii aparente și ușor de prezentat i gonflat în spațiul public italian. În ce privește mizele mari, premierul Italiei este docil față de UE și SUA, pentru că are suficientă experiență politică (și știe că Italia este mai puțin suverană decât în urmă cu un deceniu sau două) pentru a vedea că astfel își poate asigura mai mulți ani la guvernare.

”Berlusconi nu trebuie glorificat. Toate acuzațiile care i s-au adus – afacerile murdare cu oameni ce aveau legături cu Mafia, scandalurile sexuale, modul lipsit de scrupule în care și-a folosit imperiul mediatic, folosirea politici pentru promovarea propriilor interese – toate sunt adevărate și grave. Când a avut de ales între interesul țării și interesul personal – spre exemplu în cazul Libiei – l-a preferat pe cel din urma. Însă, cu bune și cu rele, Berlsuconi a fost ultimul bărbat de stat al Italiei. În ciuda faptului că a fost catalogat drept o amenințare la adresa democrației, plecarea lui deschide calea spre viitorul post-democratic și post-politic al Italiei. Odată ce Berlusconi s-a retras, guvernele Italiei s-au transformat în executanți ai unor dictate străine”, scrie Thomas Fazi.