Din vârf de munţi amurgul suflă cu buze roşii în spuza unor nori şi-atâta jăraticul ascuns sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază ce vine goană din apus şi-adună aripile şi se lasă tremurând pe-o frunză: dar prea e grea povara – şi frunza cade.

O, sufletul! Să mi-l ascund mai bine-n piept şi mai adânc, să nu-l ajungă nici o rază de lumină: s-ar prăbuşi.

                                                  E toamnă.