Totdeauna am avut o reținere în a mă apropia de Augustin Buzura. Același sentiment l-am trăit cînd am fost la un pas de Ion Irimescu sau de Marin Preda, de Marin Sorescu sau de Corneliu Baba. Mi s-a părut că îi stric de pe gîndurile lor.

La Cluj, cînd Augustin Buzura cobora din redacția Tribuna în intersecția de la Librăria Universității, plecam imediat, fără să mai intru în vorbă. Nu era de nasul meu. Adică eram prea mic. După ce-a publicat „Orgolii“ și „Fețele tăcerii“, cu atît mai mult. Pentru mine, în ciuda faptului că Augustin Buzura era un obișnuit al Clujului, mai era și un simbol. Un stîlp, un curajos, un fel de enciclopedie vie, un rebel. Colegii mei de generație, mai ales echinoxiștii, îl vedeau des și se întindeau cu el la povești. Niciodată la glume. Cu Augustin Buzura nu se putea glumi. Orice ai fi încercat să discuți, pălea în fața sobrietății și gravității sale. Încă de atunci l-a...