Emil Cioran, Amurgul gândurilor ep. 4

Curios cum, atunci când îţi dai seama că fiinţele sunt umbre, că totul e zadarnic - te îndepărtezi de lume pentru a găsi unicul rost în contemplaţia nimicului, când puteai rămâne prea bine în umbrele şi în nimicul de fiecare zi. De unde să derive nevoie de a superpune neantului efectiv un neant suprem?

Pierderea naivităţii naşte o conştiinţă ironică pe care n-o poţi înăbuşi nici în preajma lui Dumnezeu. Te tăvăleşti într-o isterie duioasă şi spui tuturor că vieţuieşti... Şi ei te cred.

Devenirea e agonie fără deznodământ, fiindcă supremul nu-i o categorie a timpului.

A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva.

În mod corect, nu te poţi întreba ce este viaţa, ci ce nu este.

Numai după ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul să-ţi baţi joc de le. Cum o să calci în picioare ce n-a fost chin? (Sensul universalei ironii)