Este România un „stat eșuat”, așa cum, hazardat,
inadecvat s-a exprimat Klaus Iohannis, care este vremelnicul și
perisabilul ei președinte? În nici un caz. Noțiunea de „stat eșuat”
(rogue state, État voyou) a fost lansată de Administrația Ronald
Reagan în anii ’80 și se referă cu precădere la statele care nu-și
pot plăti la timp datoriile sau la cele care produc instabilitate
regională. Și, mai ales, la cele care nu înțeleg să se alinieze, să
respecte pax americana.
România nu se încadrează în nici una dintre rubricile
care ar caracteriza „statul eșuat”. Deși a făcut datorii enorme și
neexplicate populației în ultimii doi ani, sub Klaus Iohannis, prin
prim-miniștrii Ludovic Orban și Florin Cîțu și prin ministrul de
Finanțe Florin Cîțu, deocamdată, România își plătește regulat, la
timp datoriile. Rezerva BNR e mereu în creștere, cu toate că a
trebuit să achităm și șapca primită de președintele român de la
Donald Trump. Atâta doar că, sub același Klaus Iohannis și sub
eternul și fascinantul guvernator BNR, Mugur Isărescu, aurul
României nu a fost repatriat, așa cum s-a întâmplat recent cu aurul
altor țări din UE. Iar România păstrează în memorie ca o rană
tezaurul pierdut în Rusia. Nici Marea Britanie, unde e depozitat
azi aurul românesc, nu mai e puterea stabilă care a fost
odată.
Ce muscă l-a pișcat pe tăcutul și inexpresivul
președinte din România ca să se exprime atât de nepotrivit despre
țara noastră din Germania, de la Aachen, unde primea Premiul „Carol
cel Mare”? Calitatea consilierilor poate fi întotdeauna o
explicație la îndemână. Dar această săritură peste cal a lui Klaus
Iohannis are, poate, și motivații mai adânci. Oamenii politici
importanți de azi – președinți, prim-miniștri, miniștri, ambasadori
– nu mai sunt nici regii de altădată, nici principii și nici
oamenii de stat, care, în mod evident, sunt o specie pe cale de
dispariție.
Klaus Iohannis a fost ales de statul subteran din România (la
sugestia „sociologică” a lui Vasile Dâncu?) pentru că amintea de
departe de Carol I de Hohenzollern. Era un fel de german, un sas,
nu aparținea „clanurilor” statului subteran, și deci putea apărea
ca un arbitru. Așa cum prințul Carol nu făcea parte din familiile
boierești domnitoare. De-a lungul ultimilor șapte ani, ideea
alegerii fostului primar de Sibiu (ales nu de români, ci de statul
subteran) se dovedește a fi din ce în ce mai hazardată. Mai
inadecvată. Deși inițial, în 2014, părea să împace interesele
puterilor „suzerane” cu interesele statului subteran român. La fel
ca Ion Iliescu în anii ’90, Iohannis e și el un „emanat”. Exact așa
cum Ion Iliescu nu a fost emanatul Revoluției, nici Iohannis nu a
fost doar emanatul alegerilor democratice.
Și ar mai fi de făcut o observație de fond. După cum ziariștii
suferă de tentația de a le da ordine politicienilor, și
politicienii, inclusiv președintele, sunt tentați să devină
comentatori, analiști politici. Și, în general, calcă în străchini.
„Marionetele”, politicienii, își joacă rolul din ce în ce mai
improvizat. Aproape peste tot, începând cu SUA și cu alte țări
importante, Franța sau Italia, de exemplu, președinții și
prim-miniștrii sunt desemnați de oligarhie, de marele capital, de
Big Pharma, de Big Tech, folosindu-se de institutele de sondaje și
de presă, de Big Media. Foarte mulți comentatori reputați din SUA
își desemnează președintele între ghilimele, „Joe Biden”.
Klaus Iohannis nu e la prima afirmație eronată și va continua
să iasă din rol din ce în ce mai des. Simetric, amenințările cu
suspendarea se fac mai precise, mai consistente. România nu e în
nici un caz un stat eșuat, resursele ei sunt considerabile.
Dimpotrivă, comparată cu Polonia și Ungaria, suferă chiar de prea
multă „stabilitate”. O stabilitate care, fără îndoială, e de-a
dreptul morbidă. În schimb, Klaus Iohannis seamănă din ce în ce mai
bine cu un președinte eșuat.
Într-un interviu halucinant, megaloman, Angela Gheorghiu
încearcă fără vreo urmă de succes să-i dărâme de pe soclu pe
Ciprian Porumbescu, George Enescu, Dinu Lipatti și Maria Tănase.
Efortul de cancel culture vizează pe ansamblu demolarea culturii
românești – nu e nici prima și nici ultima tentativă de distrugere
a valorilor identitare pentru ca țara să devină mai ușor de
digerat. Despre Dinu Lipatti Angela Gheorghiu spune că nu ar prea
avea operă pentru că, din nefericire, a murit tânăr. O prostie, ca
să nu spunem un act de incultură. Dinu Lipatti este un nume de
referință în panteonul pianiștilor din secolul XX. Despre
agresiunile ratate ale sopranei (o interpretă) asupra lui George
Enescu și Ciprian Porumbescu nici nu merită să vorbim, atât sunt de
hazardate, de inadecvate, de aberante. Lupta cu miturile naționale
fondatoare e întotdeauna pierdută dinainte, ridicolul și penibilul
sunt asigurate pentru cei care se pretează la un asemenea
exercițiu. Globaliștii contemporani și propaganda lor se fac
sistematic de râs. Oricum, Angela Gheorghiu nu o va egala niciodată
pe Maria Tănase în galeria de icoane a românilor.
Interviul sopranei a fost publicat pe platforma apăsat
globalistă contributors.ro. Un comentator care semnează
„Expatriat”, autentic meloman, o plasează pe această interpretă pe
un loc minor în performanța lirică : „În vremea Mariei Callas, a
Renatei Tebaldi, ar fi fost folosită de regizori în roluri
secundare, de subretă, în operele lui Kalman. (Nimic insultător în
asta, nu e ușor să cânți bine nici repertoriul de operetă. Din
păcate, penuria de voci remarcabile care a început în anii ’80 a
promovat voci mai subțiri în preluarea unui repertoriu de mare
dificultate, care cere tehnică mare și „proiecție” sonoră
impecabilă.) Cuvântul care se impune în aprecierea mea este „mic”.
Un repertoriu mic în comparație cu starurile veritabile ale
trecutului operatic glorios. Câteva, puține opere, care se repetă
din nou și din nou. O voce mică. Înregistrează bine, pentru că
soprana, cel puțin în vremurile bune (anii ’90), controla bine
talentul real care i-a fost dat. Pe viu abia se putea auzi, fiind
acoperită deseori de orchestră, chiar în pasajele relativ
transparente. În discul EMI cu Recviemul de Verdi se poate decela
cu ușurință că în condiții de concert nu ai fi putut auzi vocea.
Din fericire, „butoanele” moderne, de care nu beneficiau cîntăreții
extraordinari din perioada gramofonului, ca și tehnicile de editare
pot săvârși minuni de „iluzionism” (Expatriat – „Interviu cu
soprana Angela Gheorghiu. „În România am învățat o falsă istorie a
muzicii, fabricată și comandată”, contributors.ro,
5.10.2021).
Atât Klaus Iohannis, cât și Angela Gheorghiu sunt niște „voci
mici”, apărute după 1980, „de operetă”, care nu pot ține locul
marilor interpreți de altădată, cum au fost, într-adevăr, Maria
Callas sau Renata Tebaldi pentru operă sau cum au fost în politica
germană Konrad Adenauer sau Helmult Kohl. Pentru că referințele lui
Klaus Iohannis nu par să fie românești. Modul în care puterile
„garante” își impuneau interesele și oamenii în secolul al XIX-lea
nu a fost foarte diferit de cel al „partenerilor strategici”
actuali. Doar „interpreții” de azi sunt de o calitate
inferioară.
https://www.activenews.ro/
