Pe-alee-n faţa mea…
Pe-alee-n faţa mea – un porumbel.
Descins din albăstrimi, ca Sfântul Duh.
Un mesager de raze şi de puf,
Chemându-mă, din lume, către El.
O clipă a durat. Sau nici atât.
S-a revelat o clipă Cel Ascuns.
Dar, cât a fost, a fost îndeajuns
Să-mi smulgă laţul morţii de la gât.
Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi flori. Şi-un cer
În care urbea-ntreagă se topea.
Sorbeam adânc. Eram. Şi El era.
Şi-aştept să vină iar de nicăieri.
Eugen Dorcescu
(Poem din volumul Sub cerul genezei,
Timișoara: Ed. Mirton, 2017)
