Notă asupra ediției
Citind poezia lui Eugen Dorcescu, parcurgând exegeza şi
cunoscând îndeaproape Omul, am realizat că mă aflu în faţa
unui Poet metafizic, pentru care „Nimic nu e aicea! Totu-i
peste...” – înţelegându-se prin „tot” substanţa şi sensul,
inaccesibile cunoaşterii pe orizontală. „Totu-i peste”, adică
dincolo de aparenţe, într-un univers plămădit din imanenţe
şi transcendenţe, seducător, dar şi apăsător, prin misteru-i
infinit. Căutând, pe cale intuitivă, dar şi livrescă, esenţa
acestui mister abisal, Eugen Dorcescu îşi struneşte instinctul
artistic după reperele deduse din studiul sistematic al
Bibliei, „Carte a cărţilor”, purtătoare a Cuvântului lui
Dumnezeu.
Creştinismul şi religiile orientale converg în ideea că adevărul
ultim este de natură spirituală, deschizând orizonturi
nebănuite pentru a facilita întrezărirea, dar şi ocultarea lui.
Exprimându-se fie din perspectiva asocierii marilor elanuri
spirituale, fie într-un context de apartenenţă la creştinism,
Eugen Dorcescu creează într-o lume în care Dumnezeu
există, este ubicuu, atotputernic şi etern. Cu asemenea
convingeri, îşi pune în lucrare darul de har, scriind prin
raportare permanentă la Marele Creator şi la acel illo
tempore al Creaţiei. De altfel, nu numai antologia, sugestiv
intitulată, în acest sens, Sub cerul Genezei, nu doar întreaga
lirică dorcesciană, ci Poetul însuşi, vorbind cu naturaleţe
despre diferenţă şi universalitate, vizează, mai subtil sau
mai tranşant, evidenţierea rolului transcendenţei şi al
omniprezenţei Divinului în săvârşirea actului artistic
original, deci individualizator, dar şi a marii arte, în general.
Prezenta antologie conţine 70 de poeme, ilustrând, cu
precădere, modul cum Poetul abordează metafizic viaţa şi
creaţia, interesat de ceea ce au ele superior, propulsor, apt
să susţină verticala axiologică. Trăirea sa mistică survine
datorită unei cunoaşteri adânci – şi mereu aprofundate – a
Sfintelor Scripturi, iar finalităţile creative sunt, concomitent,
spirituale şi estetice.
În selectarea poemelor n-am întâmpinat nicio dificultate,
dată fiind omogenitatea semiotică şi valorică a operei
dorcesciene, bazată pe principiul guvernării Spiritului
Absolut asupra tuturor datelor existenţei. Antologia, care se
compune, de fapt, din 91 de texte lirice (întrucât Hallelu Yah
are 8 părţi, iar Sub cerul Genezei, poemul-axă, 15), cuprinde
poeme solemne, care aduc în dezbatere, în lumina divină,
temele existenţiale ce l-au preocupat pe Eugen Dorcescu în
ultimele patru decenii de creaţie. Am început selecţia de la
volumul Desen în galben (1978) şi am consultat, în scopul
prezentei antologări, toate volumele apărute de atunci,
până la Elegiile de la Carani, cel publicat anul acesta. Numai
şase texte dintre cele alese nu fac parte şi din antologia
Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015). Prologul şi epilogul
actualei colecţii aparţin şi antologiei Biblice (2003), reprezentând
texte originale, pe care Poetul le-a conceput pentru
a încadra stihuirile psalmilor, pildelor, Ecclesiastului şi Rugăciunii
regelui Manase. De aceea, am decis ca ele să îndeplinească
aceeaşi funcţie de încadrare şi pentru creaţia originală
pe teme similare celor expuse în Biblice. Poezia În clopot
de-ntuneric... a fost extrasă din ciclul Pontica, aparţinând
volumului Desen în galben (1978), iar poemele Triada, În faţa
casei... şi Ioanitul au fost preluate din cel mai recent volum
de versuri al lui Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani (2017).
În cazul celorlaltor poeme, noutatea faţă de modul cum
sunt prezentate în volume, sau în antologia din 2015,
constă în faptul că aici toate piesele sunt intitulate, având
deci statutul unor poeme de sine-stătătoare. În variantele
anterioare, aceste texte erau, în general, numerotate, constituind
părţi ale unor poeme ample (cum este cel intitulat
chiar Elegiile de la Carani, din volumul omonim, 2017),
uneori echivalente cu un volum (Elegii – 2003, Moartea
tatălui – 2005, Drumul spre Tenerife – 2009, Elegiile de la Bad
Hofgastein – 2010, Nirvana – 2014). Cele mai multe titluri
reprezintă fragmente din poeme şi, de aceea, sunt însoţite
de puncte de suspensie, aşa cum prevăd normele de
punctuaţie în vigoare. De exemplu, titlurile coincid cu
primul vers (În clopot de-ntuneric..., Aici punem punct..., Casa
mea e o insulă pustie..., În sufletu-mi nocturn şi luminos...,
Venim, Doamne, venim... etc.) sau cu secvenţa iniţială din
acesta (Sătul de cărţi..., Copacii înfloriţi..., Pe-alee-n faţa
mea..., Degetul lui Dumnezeu..., Din când în când..., Începe-o zi
frumoasă... etc.) ori sunt alcătuite din primele versuri ale
unor poeme (Într-o încăpere slab luminată..., Cum umbli tu
prin văile acele?...). Mai rar, titlul este identic cu ultimele
versuri (Tatăl, Fiul şi Mama) sau cu versul final al poemului
(Numai Tatăl nu este..., Pe a razelor targă...), ori cu prima
(Numai Duhul...) sau cu ultima secvenţă din versul final (O
zi..., Profilul acela...). Atunci când poemele selectate aveau
titluri în Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015), am
păstrat în această antologie titlurile stabilite atunci (Psalm,
Hallelu Yah, El hombre de cenizas, Ecclesiast, Sub cerul Genezei,
Duminica Tomii, Absenţa, Heiligenblut), respectiv subtitlul
Adam, dat epilogului din volumul Elegiile de la Bad
Hofgastein (2010). Aşa se explică faptul că anumite titluri,
corespunzătoare unor poezii din volumul Drumul spre
Tenerife (2009), sunt scrise şi aici cu iniţială minusculă
(cântec de călătorie, cântec miezonoptic), pentru a respecta
modernitatea redactării lor iniţiale. Din acelaşi motiv, al
fidelităţii faţă de titlurile originare, cu care s-au şi impus în
istoria literară unele poeme, am introdus textele Triada şi
Ioanitul, cu titlurile din volumul sursă, Elegiile de la Carani.
În alte câteva situaţii, am propus titluri care se degajau
proeminent din mesajul poetic, obţinând, pentru aceasta,
consimţământul autorului (Acela care e..., Obrazul
Miriamei..., Olar divin..., Acvila duhului..., Tălpile munţilor...,
Fiinţa, Tenerife..., Pe Wasserfallgasse..., Mama şi Mama etc.).
Poemele reunite în antologia Sub cerul Genezei au forţa şi
măreţia unor psalmi, strecuraţi de Poet în volumele
publicate înainte de 1989, distribuiţi apoi, în număr mai
mare, în poziţii-cheie, în volumele apărute după Revoluţie,
în epoca în care Eugen Dorcescu şi-a scris cărţile „Paradisului
său lăuntric”. Aceste poezii se pun reciproc în relief şi
oglindesc, laolaltă, un parcurs de excepţie, acoperind patru
decenii de viaţă şi de creaţie, în spiritul valorilor creştine.
Aşa cum se poate lesne observa, Eugen Dorcescu nu tratează
cu ostentaţie teme biblice şi nici nu îşi caută neapărat
surse de inspiraţie în textul biblic. Referinţele directe sau
aluziile la Divinitate, la biserică, la personaje şi simboluri
creştine, citatele sau parafrazările unor enunţuri fundamentale
din Sfintele Scripturi, relatarea participărilor la
slujbe şi ritualuri ortodoxe reflectă, cu prisosinţă, adevărul
că Poetul timişorean şi-a deschis fiinţa pentru Cuvântul lui
Dumnezeu, a trăit cu convingere, cu dragoste şi cu rafinament
artistic în lumea destinată lui, vegheată în
permanenţă de „Cel Sfânt”. L-a slujit în poezie, făcându-şi,
astfel, datoria faţă de „Acela care e...”, cu onoarea cu care
bătrânul cavaler ioanit şi-a dat viaţa, pentru „Împăratul”
său şi al tuturor, pe câmpul de luptă. Poetul este una cu
Ioanitul. De aceea, „pune jos condeiul laic”, înaintând pe
calea prorocirii, în lumea aceasta şi în cea care îi va urma.
„Totu-i peste!”
Tema poeziei lui Eugen Dorcescu nu este religia, ci Ființa.
Mirela-Ioana Borchin
Timișoara, 28 august 2017.