Porunca dată de Comisia Europeană de a se tăia pensiile speciale în România i-a ars la lingurică pe mulți componenți ai sistemului de forță – adică tocmai pe aceia care țin de căpăstru România. Cea mai mare pensie specială este înșfăcată – potrivit Hotnews – de un magistrat, circa 74.000 lei (aprox. 15.000 de euro lunar). În timp ce președintele țării încasează un salariu de aprox. 25.000 lei (5.000 de euro), iar prim-ministrul – 24.000 lei. Cât de eșuat este deci statul român?
Toată lumea se ceartă pe temă, fiecare luând partea breslei din care a făcut/face parte. Dacă e militar, ia partea militarilor; dacă e polițist, ia partea polițiștilor etc. Scandalul e cât casa întrucât Bruxelles-ul amenință cu suspendarea livrării unei tranșe de 3 miliarde de euro din PNRR, dacă România, recte forțele politice aflate la guvernare nu rezolvă jaloanele. Or, forțele – PNL & PSD – o dau cotită și învârtită, nevrând (neputând) să se atingă de acest cartof fierbinte. Legăturile lor cu agenții statului subteran, care evident că ar fi și ei afectați în urma tăierilor, rămân… subterane. Însuși președintele Iohannis a evitat, deunăzi, un răspuns clar, declarând că reforma nu se face luând de la unii ca să dai la alții.

Înțelegem de aici că scorurile la care s-a ajuns până în prezent sunt bătute în cuie, nu se mai revizitează nimic. Bun, dar te lasă Europa? Cea căreia, până mai ieri, reprezentanții statului român (și cel oficial, și cel paralel) i se supuneau orbește și-i mâncau din palmă?! Iată că aceiași euro-zeloți se regăsesc acum jumuliți chiar de coana Europă. Și încep să mârâie, punându-se de-a curmezișul. Se adeverește, dintr-o dată, că eurofilia, practicată orbește, trece – ca orice sentiment sforăitor – tot prin buzunar.
În schimb, dacă te uiți la metehnele milițienești care se păstrează în mai toate episoadele cotidiene ale contactului cu publicul, rezultă că, pentru cvasi-totalitatea sistemului nostru de forță, eurofilia este doar un frac englezit pe care îl îmbracă de voie-de nevoie, pe dedesubt mișcările trădând habitudinile vechii pufoaice de sorginte sovietică de pe vremea partidului unic.

Totuși, remarcăm că în retorica prezidențială – cel puțin pe problematica ajutoarelor de doi bani aprobate de Bruxelles pentru agricultorii din România – s-au ivit cuvinte ca „ultrabirocrație”, „ciudat”, și „întrebări asupra bunei-credințe a Comisiei.” (Mediafax) Este o premieră absolută în cei aproape 10 ani de mandat sub tricolor. De preferat ar fi ca dl președinte să le pronunțe și în nemțește, pentru dna von der Leyen.
Situația este într-adevăr albastră, spre insolubilă. Pe de o parte, chiar dacă s-ar găsi soluții legislative pentru o „bărbierire” a pensiilor supra-expandate, ele, aproape sigur, se vor lovi, ca de un zid, de deciziile de respingere din partea Curții Constituționale (compusă tot din magistrați…), iar o eventuală nesocotire a unei decizii a CCR iese din discuție, fiind absolut inadmisibilă în ordinea constituțională. De-abia atunci ar lua-o statul la vale. Pe de altă parte – dacă bănetul mult-visat nu sosește -, mlaștina bugetară, dând pe răscoale, s-ar revărsa tot pe spinarea nevoiașilor. E-adevărat că actanții cu epoleți n-ar mai „depopula” instituțiile, n-ar mai rupe rândurile – cum amenință ei acum -, dar, la limită, din cauza sărăciei consecutive, nici n-ar mai avea pe cine să păzească… decât pe ei înșiși.
În definitiv, ce cere Comisia Europeană? Nimic altceva decât s-au angajat chiar liberalii, prin persoana lui nea Cîțu (premierul-catastrofă-vaccinalizat) și a lui nea Ghinea-USR (scamatorul de bani europeni, frate bun cu Barna), când au trimis – pe ne ve – PNRR–ul la Bruxelles. Pe scurt, ar fi vorba nu de desființări pe de-a-ntregul, ci de tăieri. Cam la jumătate. Adică, „să se revizuiască, primim, dar fără exagerațiuni!” Pusă așa problema, apare că Europa e fan Caragiale.
PNL, după ce la alegeri a trâmbițat, pe toate vocile, promisiunea că va tăia pensiile speciale, acuma dă din colț în colț. Premierul Ciucă, general cu patru stele, ne spune, normal, că pensiile militarilor nu sunt speciale, ci ocupaționale, și deci nereformabile. Reiese că, dând la o parte speța M.Ap.N., celelalte spețe ar fi foarte reformabile și ar trebui ciumpăvite. Dar n-a înaintat luni și luni de zile nicio propunere de ciumpăvire, ca să nu supere pe nimeni. Toată lumea stă pe coadă, doar-doar o merge și așa. Eh, iată că nu merge!…

În poziția cea mai proastă se află însă Marcel Ciolacu, liderul PSD, cel care urmează să facă rotativa prin aer (sperând să cadă în picioare). Fără cele trei miliarde vărsate de la Bruxelles în teșchereaua bugetară, mandatul lui de prim-ministru pleacă prost, foarte prost. Nici nu e sigur că ar mai vrea să-l preia. Pe de altă parte, tot Ciolacu ne spune că dacă se umblă la pensii, autobuzul se dă peste cap – vor fugi lefegiii ca potârnichile în alte ocupații și statul se va prăbuși. (Unde? Că e deja prăbușit!). Totuși, poate ar fi de acord cu îndreptarea abuzurilor și cu îndeplinirea jaloanelor, dar – ca și președintele Iohannis – pe viitor, nu retroactiv!
Avem acum explicația goanei teribile după pensionare din ultimul timp, ca o febră de căutători de aur. Judecători și procurori de-a valma se înghesuie să-și ia cât mai repede tălpășița din sistemul de stat, până nu se schimbă calimera, și se refugiază în avocatură, unde vor profesa actul de justiție dintr-un unghi ușor diferit – ba, la foștii procurori, chiar opus – față de cel uzitat anterior.
Un procuror transformat în avocat caută prin definiție nevinovăția, adică invers față de momentul anterior pensionării, când căuta vinovăția. Dovedindu-se astfel, implicit, că – cel puțin pentru unii – magistratura nu e neapărat o vocație justițiară sau o profesiune de credință (după cum s-au bătut zgomotos cu pumnii în piept), ci mai mult un mercenariat: te duci unde câștigi mai bine și cauți să devii cât mai de tânăr rentier cu burta la soare, ca să poți să-ți refaci viața.
Vezi, între altele, și cazul mai vizibil al numitului Bologa Crin, de 51 de anișori, fost șef DNA, supărat ca văcarul pe sat că i s-a luat jucăria, sau cazurile judecătoarelor Gabriela Baltag și Nicoleta Țînț, care, profitând de salariile bune de la CSM, au cerut pensionarea înainte de terminarea mandatului… Dă-l încolo de mandat, stăm în drum de el?!

Acestea fiind zise, nu vrem să aruncăm anateme asupra unei bresle întregi, generalizarea fiind un viciu încetățenit prin zonă – de care ne ferim. Totuși, nu se poate nega că schimbatul taberei este sportul favorit al românilor, indiferent de breaslă și de perioadă istorică.
Cum s-a ajuns aici? Păi, legile le fac parlamentarii. Or, cine împarte, parte își face. De-a lungul post-decembrismului nostru împleticit, aleșii neamului și-au tras salarii nesimțite, diurne nesimțite, pensii nesimțite. Deschizând această cutie a Pandorei (a pensiilor pe bază de narativ, de note de fundamentare, iar nu de contribuție), au venit și alții la cașcaval. Mai mult sau mai puțin îndrituiți. De aici începe o întreagă discuție. Cine e mai îndrituit decât cine să ia pensie mai mare decât contribuția și să degajeze mult înaintea cvasitotalității celorlalți bugetari? Din această dilemă nu se poate ieși. Nu vrem să credem că între parlamentari (indiferent de legislatură) și sistemul de forță (indiferent de șefii instituțiilor în cauză) s-a stabilit un fel de cultură tacită a „simbiozei” de genul celei din Sicilia: „Voi ne plătiți, noi vă lăsăm în pace, nu vă dăm în gât. Hai să ne-nțelegem! Să ne-avem ca frații!”
Am fi de acord, de exemplu, pentru judecători să se facă o excepție, să fie scoși de sub orice tentație sau presiune de trai – pentru că, fără Justiție, o țară nu poate exista. Funcționarea corectă, fără „influențe”, a Justiției este crucială. Dar ce te faci – că nici cu recompense salariale nu urnești conștiința! Dacă dai mai mulți bani, nu obții mai multă conștiință profesională de la bugetarul român. Nu se lasă „cumpărat”, orice-ar fi.

Deunăzi, aflăm că o judecătoare, după ce ar fi luat șpagă 50.000 de euro de la o chivuță, apoi după ce a fost condamnată, în primă instanță, la 3 ani și jumătate de închisoare, apoi după ce a intrat în prescriere, a fost pur și simplu reprimită de CSM în sistemul judiciar. Întrucât așa ar fi legea! Ca și când legea ar fi căzută din cer! Va continua, în robă, să condamne inculpați (dovediți sau nu că au luat șpagă – nici nu mai contează). Și-atunci, întrebăm din nou: cât de eșuat este acest stat, scoborât direct din teatrul absurd al lui Eugen Ionesco?
Cine a prins fotolii de clasa I, se lăfăie viager. Cine nu – banchete de clasa a II-a. Iar restul, grosul pensionarilor – pe tampoane. Poftiți la vagoane!

Cotidianul RO