Bunicul meu a murit singur, sub un bec galben de spital.A avut doar un copil, pe tata. Când tata avea doi ani, bunicul a început să sape în curtea casei o fântână. Puternic ca un urs, a săpat 8 luni, de dimineață până târziu în noapte, în fiecare zi. 38 de metri, fără oprire, hotărât să găsească izvoarele Apei Vieții. Când a ajuns la 39, solul a început să mustească și, din urletul de bucurie al Bărbatului-Urs, pământul s-a cutremurat surpându-se peste el. Cumva, a reușit să iasă la suprafață, a zâmbit cerului apoi a strâns din pumni și a luat-o de la capăt. Bunica, speriată, a încercat să-l oprească. I-a spus: ”o fac pentru tine și pentru băiatul nostru, nu fi nebună!”. Și n-a mai ieșit din fântână până când din crăpăturile pălmilor lui n-au șiruit stropi reci de apă-curată. Fericit, în noaptea aia, a adormit acolo, lângă groapa-spre-adâncuri și lângă cerul-lui-dumnezeu. Dar, din cerul-lui-dumnezeu, s-a pornit o