Parafrazând o zicere celebră a nu mai puțin celebrei Raluca Turcan, ne-am culcat pe „platforma Crimeea” și ne-am trezit în „formatul Chișinău”. Ambele spectacole de pantomimă diplomatică au fost concepute într-un secret a cărui necesitate este atât de enigmatică, încât ne aruncă în plin și de nepătruns mister.
DE LA PATRULATERUL POLONIA-UCRAINA-ROMÂNIA-R. MOLDOVA …
Ce este cu acest „format”? Cine sunt membrii „formației” distribuite în spectacol? Cine a scris scenariul? Cine îi mână în luptă? De ce această inițiativă? Ce înseamnă ea în mod concret?
În 1997 noi, adică diplomația română, am inițiat și s-a născut trilaterala România-Ucraina-Polonia, căreia i s-a alăturat apoi Moldova. Pe vremea aceea, nici unul din cele patru state participante nu era eșuat. Azi sunt eșuate trei din patru.
Ideea a fost lansată oficial cu prilejul primei vizite făcute în străinătate de noul Președinte al României, dl Emil Constantinescu, în ianuarie 1997, nu la Washington, Bruxelles sau Berlin, ci la Varșovia. Președintele polonez, Alexander Kwasniewski, cu care stabilisem relații apropiate încă înainte de alegerea sa în funcția respectivă, pentru a rămâne prieteni până în ziua de azi, a acceptat propunerea, formulând chiar o teorie privind rolul de căpetenie pe care Polonia și România trebuiau să și-l asume în Europa centrală și orientală, urmând ca, așa cum se întâmplă în cursele de ciclism pe echipe, cele două să alterneze la conducerea plutonului, astfel încât fiecare să își poată îngădui perioade de reîncărcare a bateriilor.
Raportat la Ucraina, părțile „parteneriatului aprofundat” polono-român ar fi trebuit să constituie două nave pilot și două ancore care să o aducă și fixeze în marele port al Occidentului euro-atlantic; în acest fel rezolvându-se cumva și recuperarea teritoriilor lor istorice, cu comunitățile poloneză și română trăitoare acolo, preluate de Ucraina ca succesor al URSS, fără a se aduce în discuție frontierele stabilite prin Tratatul de pace de la Paris la finele celui de al doilea Război Mondial. Pentru asta era nevoie și de normalizarea relațiilor româno-ucrainene în baza unui tratat de prietenie și bună vecinătate (tratat politic de bază), Polonia având deja încheiat un asemenea acord.
Ceea ce mai preconizam atunci era realizarea unui intermarium care să unească Marea Baltică cu Marea Neagră și Marea Egee; în concepția noastră (repet, a diplomației românești) astfel s-ar fi creat o structură de rezistență regională într-o arhitectură de securitate concepută de state care nu făceau parte nici din UE nici din NATO, și care, de pe o asemenea poziție comună și ca furnizori de securitate, ar fi trebuit să negocieze raporturile cu respectivele organizații. În acest scop, România a mai creat spre sud o trilaterală spate în spate, care prin București se articula politic cu patrulaterul înainte pomenit, asociind trilateralei România-Bulgaria-Grecia (cea din urmă fiind, pe atunci, membru influent în UE), o trilaterală nouă, România-Bulgaria-Turcia (cea din urmă fiind, pe atunci, membru influent în NATO). Prin Grecia și Turcia, cărora li se ofereau astfel perspective geo-politice în afara alianțelor și uniunilor în care erau deja integrate, ceea ce le și consolida poziția în interiorul acestora, celelalte state participante își deschideau porți către alianțele și uniunile respective, porți pe care ar fi urmat să intre împreună, dacă nu chiar în același timp, cel puțin de manieră coordonată.
Un asemenea cadru permitea și promovarea unor proiecte strategice comune cum ar fi trebuit să fie culoarul de comunicație Gdansk-Alexandropolis (Grecia) din care ar fi urmat apoi să se dezvolte trei ramuri: una către Tallinn (Estonia), care traversa țările baltice, una către Chișinău (Republica Moldova) și alta către Istanbul (Turcia). Într-o etapă ulterioară era contemplată și formarea unui Commonwealth energetic regional.
Trebuie adăugat că toată această rețea se urmărea a fi consolidată nu numai prin parteneriatele strategice româno-polonez și româno-maghiar, ceea ce însemna și apropierea României de Grupul de la Viszegrád, ci și prin trilaterala România-Ungaria-Austria.
Iată concepția românească în anul 1997, când România încerca să se integreze (în spațiul european și euro-atlantic) fără a fi dominată (colonizată) și să își păstreze suveranitatea, fără a fi izolată. În contextul ei a apărut patrulaterul Polonia-Ucraina-România-Moldova.
Lucrurile au demarat bine, dar progresul realizat pe linia concepției descrise a impacientat hegemonii europeni (SUA a avut o poziție diferită) care urmăreau nu coagularea și solidaritatea foștilor sateliți ai URSS din Europa centrală și orientală, ci, dimpotrivă, fragmentarea și dezbinarea acestora, astfel încât să devină posibilă atât expansiunea dominației occidentale asupra lor, cât și repartizarea lor în sfere de influență împărțite, la nevoie, cu Rusia post-sovietică.
Așa se explică de ce promotorii politicii respective au fost fie scoși din joc fie izolați fie seduși prin oferte aparent avantajoase făcute cu titlu individual. În memoriile sale, fostul ambasador al Poloniei în România, Bogumil Luft, apreciază că patrulaterul Polonia-Ucraina-România-Moldova a fost condamnat la moarte odată cu plecarea mea din fruntea MAE, singurul care mai înțelesese la fel de bine miza jocului, Președintele Kwasniewski, rămânând prea singur pentru a duce lupta mai departe.
Astfel, pe măsură ce în România s-au perindat miniștri de externe tot mai legați de interesele Berlinului sau Franței, ori tot mai slabi ca viziune și personalitate, proiectul a fost lăsat în nelucrare. Tot în acest conflict de interese între Europa germană și Mittel Europa post-sovietică, referitor la care Rusia simpatiza cu cea dintâi, își au originea și demonizarea mediatică a tratatului cu Ucraina (prin care, chipurile, România ar fi renunțat fără luptă la teritoriile sale), sau manevrele care au făcut ca începând din anul 1998, deși am deținut funcții de prim rang în străinătate, să nu mai fiu distribuit în nici un rol din politica românească.
… LA „FORMATUL CHIȘINĂU”
Să reabilitezi, acum, în 2021, pe fondul și sub efectul degringoladei în care se află UE și NATO, patrulaterul Polonia-Ucraina-România-Moldova, ar mai avea un sens, deși, exceptând Polonia, vorbim numai despre niște colonii, incapabile de vreo politică autonomă. Să îl botezi „formatul Chișinău” este, însă, o inepție absolută.
Ce vrea să zică asta? Ce mesaj se dorește dat? Că Polonia și România, membri NATO și UE, devin agenți ai Moldovei și Ucrainei, pentru aducerea acestora în spațiul euro-atlantic, unde nimeni nu le dorește cu adevărat?
În 1997 România era încă un stat viabil, cu o putere economică și militară respectabile, precum și cu un spațiu de manevră politico-diplomatică apreciabil. Cu aceste date ea putea fi un (co)lider regional.
Republica Moldova este astăzi, din nefericire și inclusiv din vina României, un stat eșuat, cu o economie precară și total dependentă de jocuri externe, trăind în confuzie identitară și criză geopolitică, care, în urma unei conivențe germano-ruse, a adus în post (nu la putere, căci puterea este în altă parte) o guvernare așa zis „pro-europeană”, formată din absolvenți spălați pe creier în școlile globalismului cultural american, având, după ce va fi sedus populația prin măsuri justițiarist-populiste, misiunea sau destinul de a compromite orice urmă de identitate națională, orice forță politică suveranistă și orice încredere în fezabilitatea integrării europene sau euro-atlantice. Cum să faci din ea centrul de iradiere a unui proiect de integrare regională altfel decât în limitele unui simbolism păgubos?
A pune patrulaterul conceput în 1997 sub egida Chișinăului, un alt stat extracomunitar fără nici o șansă de intrare în UE, care, alături de Ucraina, nu își poate exercita suveranitatea nominală (de cea reală nu mai merită vorbit) asupra întregului său teritoriu, înseamnă să creezi aparența unei realități paralele cu cea a UE, care mai mult decuplează Kievul și Chișinăul de Bruxelles, oferindu-le, după eșecul eclatant dar previzibil al „Parteneriatului estic”, un fel de azil de noapte, în așteptarea deciziei referitoare la viitorul lor, în curs de negociere între Federația Rusă și Europa germană. După ce cu câteva zile mai devreme, la așa zisul Summit al „Platformei Crimeea”, de la Kiev, Ucrainei i s-a oferit, ca premiu de consolare pentru abandonarea sa, iluzia solidarității euro-atlantice, a venit rândul orgoliului moldav să fie pansat cu iluzia integrării europene, deocamdată în „formatul Chișinău”; după asta mai vedem noi (sic!).
Cum se explică, însă, prezența Poloniei în acest joc. Să facă Polonia un serviciu Rusiei și Germaniei, ca „broker onest” în contractul de vânzare-cumpărare a trei valize fără mâner (Ucraina, Moldova, România), aflate în prezent în depozit berlinez, către un eventual achizitor rus de deșeuri geopolitice reciclabile? Să preia Polonia în arendă forțată viitorul spațiu tampon dintre lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică? Care ar fi comisionul? Vreun cupon de suveranitate primit de la Comisia Europeană, cu reducerea presiunii exercitate în prezent de tot mai politizata Curte de Justiție a UE? Nu este exclus, dar parcă este, totuși, prea puțin sau raportul preț-beneficii este prea neatractiv. Mai ales pentru o națiune cu mândria celei poloneze.
Patrulaterul din 1997 avea rostul de a oferi statelor în cauză securitate în afara structurilor euro-atlantice, precum și capacitate de negociere sporită cu acestea, eventual în vederea dobândirii unui statut favorabil în interiorul lor, după aderarea la ele. La lansarea „Formatului Chișinău” nu s-a făcut nici o legătură între acesta și vechiul patrulater. Oricum obiectivele celui din urmă nu mai sunt actuale sau, în orice caz, trebuie adaptate la actualul context european și global.
Cu câțiva ani în urmă, constatând discriminarea practicată în cadrul UE la adresa membrilor estici, și anticipând criza structurală în care va intra uniunea, am emis ideea unei posibile „uniuni în cadrul uniunii” sau a unei entități confederale create pe deasupra frontierei estice a UE. Această mișcare ar fi fost menită să determine hegemonii UE să renunțe la ideea Europei germane și să adopte reformele necesare în vederea creării unei democrații paneuropene transfrontaliere autentice, sau, dacă nu s-ar fi ajuns aici, să constituie o alternativă regională autonomă în afara UE, la proiectul „Europei cu două viteze”.
Cum ar putea membrii „Formatului Chișinău”, cu problemele lor structurale, cu crizele lor cronice, cu dificultățile lor economice, cu războaiele lor civile etc., să realizeze concentrarea de putere reclamată de realizarea unui asemenea curajos proiect? Imposibil! Chiar dacă o duce ceva mai bine, Polonia (lovită și ea, totuși, de criza economico-financiară globală și de efectele pandemiei Covid 19), singură, nu poate tracta trei nevoi spre o țintă mult prea îndepărtată.
În plus, un asemenea demers reclamă participarea tuturor statelor de la Viszegrád împreună cu statele balcanice, sau măcar majoritatea acestora. Or, absența Ungariei la festivitățile de la Chișinău, în ciuda faptului că diplomația maghiară (și nu cea română) a fost implicată (cu sprijinul larg al Germaniei și acceptul Rusiei), de-a lungul ultimelor decenii, în toate misiunile internaționale legate de „democratizarea” Republicii Moldova și rezolvarea crizelor sale constituționale cronice, este grăitoare, indicând lipsa interesului sau voinței de a susține un asemenea format. Ca să nu mai vorbim despre neimplicarea Germaniei, „protectorul” informal al Moldovei în numele și pe contul UE.
UN ALT INTERMARIUM CARE RECLAMĂ REVENIREA SUA
„Formatul Chișinău” ar mai putea fi citit și ca intenție de a modifica traseul „inițiativei celor trei mări”, moșită de SUA, mutând punctul terminus al acestuia din Marea Adriatică în Marea Egee, sau de a-i revizui geometria, reducându-o la numai două mări – Baltică și Neagră.
Cei care au susținut trilaterala România-Ucraina-Polonia, în 1997, au fost americanii. Faptul este confirmat și de memoriile fostului ambasador american Alfred Moses. Includerea Moldovei le-a fost indiferentă; nu i-a entuziasmat, dar nici deranjat.
Ceea ce voia SUA atunci, ca de altfel, și ulterior, prin „inițiativa celor trei mări”, a fost crearea unui obstacol geopolitic în calea resuscitării pactului Ribbentrop-Molotov; adică în calea unei noi antante ruso-germane care să le asigure acestora condominiumul politic asupra Europei, făcând din Eur-Asia un bloc rival Americii. În anii 1990, aceasta era o bătălie de avangardă dusă de Casa Albă, pe când Europa (UE) se găsea pe locul întâi în ordinea priorităților sale de politică externă. În anii 2020, vorbim despre o luptă de ariergardă dusă în condițiile în care pentru SUA prioritară nu mai este Europa, ci zona indo-pacifică și în special Marea Chinei. Așa se explică de ce traseul „inițiativei celor trei mări” este altul decât cel al intermariumului proiectat de România în 1997, și anume unul deplasat spre vest, lăsând obiectiv în afară Moldova și Ucraina.
Astăzi, absorbiți, în afara complexelor probleme domestice, de prioritățile confruntării cu China, precum și de crizele retragerii din teatrele de luptă care le consumă resursele fără a le oferi perspectiva victoriei, americanii numai de regiunea extracarpatică și de coaliții pe axa balto-pontică nu mai au timp. Prin urmare, cred că, referitor la „Formatul Chișinău”, avem de a face cu un fel de „probă a adunării de jos în sus”. Prin renașterea vechiului patrulater sau, mai bine spus, prin aducerea stafiei lui în orașul celei mai proaspete creații a dogmei progresist-globaliste (de fapt un produs al corectitudinii politice americane „indigenizat” în arealul politic germano-rus), se speră, probabil, că va fi redeșteptat interesul SUA pentru nefericitele popoare de aici. Ceea ce cândva a fost inspirat de politica americană în zonă, se crede că va inspira acum politica americană să revină în zonă. Iar asta nu poate fi decât în capul Poloniei, care este disperată a vedea cum americanii vând Europa de est Germaniei, pentru ca aceasta să o vândă mai departe Rusiei.
Nu cred, deci, că scenariul a fost conceput de vreun păpușar euro-atlantic. Este vorba despre o politică poloneză, îmbrățișată, din motive similare, de un alt guvern disperat de dezangajarea americană, cel ucrainean.
În timp ce Polonia nu este vital interesată în actualul traseu dintre mări, obiectivele sale geopolitice majore fiind în Ucraina și Belarus, acolo unde importante minorități poloneze trăiesc pe teritorii istorice poloneze, Kievul nădăjduiește ca apariția „Formatului Chișinău” să determine SUA la modificarea rutelor strategice care ar trebui să lege, potrivit proiectului american, Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Mediterană, cum spuneam, prin înlocuirea Mării Adriatice cu Marea Egee. Numai că, admițând că SUA și-ar mai bate capul cu așa ceva, asta ar însemna periferizarea Ungariei și Croației, și consolidarea caracterul american al proiectului, în dauna intereselor ruso-germane. Cum amercanii lui Biden numai la „Inițiativa celor trei mări”, lansată cu binecuvântarea administrației Trump, nu se gândesc, iar un alt motiv de tensiune cu Moscova și Berlinul, pe care și așa nu a izbutit a le aduce în tabăra sa în războiul economic cu Beijingul, nu le mai trebuie, demersul polonez privind împingerea spre est a intermariumului are șanse de succes virtual nule.
România și Moldova au primit aprobare să intre în joc tocmai pentru că este vorba numai despre un spectacol de pantomimă. Dacă ar fi fost ceva serios, demersul ar fi fost interzis, întrucât ar fi însemnat să se creeze un al doilea intermarium neconform agendei germane. Ceea ce nu se poate face cu Maia Sandu, a cărei soartă depinde de tandemul Berlin-Moscova. Și nici cu Klaus Iohannis, care face guturai atunci când la Berlin cineva uită vreo fereastră deschisă.
După ce la Kiev, un joc mare, în substanța sa pro-rus, a fost jucat de Ungaria, iar în ultimele zile Ungaria și Austria au avut consultări strategice cu Rusia, lansarea „Formatului Chișinău”, în cadrul unei festivități în care a strălucit Președintele polonez (în ciuda faptului că Polonia este, totuși, o republică parlamentară) sugerează o încercare a Varșoviei, ereditar rusosceptice și fundamental americanofile, de a reechilibra influența Ungariei în regiune, preluând inițiativa în jocul geopolitic de aici.
Asta duce cu gândul la o fisură (oare și indusă?) în cadrul Grupului de la Viszegrad, mai degrabă decât la expresia unei ambiții comune a membrilor acestuia privind integrarea Europei orientale. O fisură de care nu este nici o nevoie într-un moment în care amenințările comune (inclusiv pentru România) se amplifică îndreptându-se spre un maxim istoric.
Iată secretul „Summitului celor patru” de la Chișinău și, poate, motivul misterului în care a fost învăluit. Ce ar mai fi o cacealma dacă nu s-ar bucura de beneficiul enigmei?
ADRIAN SEVERIN/htttp://cotidianul.ro/
