Respir adânc, ritmat, creionul si-a frânt vârful și sângerează rece.
Îmi tac șoaptele și cuvintele dintr-o dată, iar silabele cad din versuri ca secundele în clepsidră. Îmi trec mângâietor privirea peste ele, le adun în pumni și le las puțin să se odihnească. Apoi le trântesc într-o rigolă a uitării dar ele pornesc târâș spre mine. Întind mâinile, literele devin cuvinte oblojitoare în vârful degetelor pe care mi le așez în dreptul buzelor și apoi încep a se prelinge spre malul inimii spre păstrare. Ca niste aripi crescute înăuntru. M-am obișnuit prea mult să-mi îmbrac viața în cuvinte, prea multe cuvinte, numărând astfel clipele doar de pe marginea silabelor. Parcă mi-e greu cu mine când rămân fără litere, ceasurile devin solitare nuanțând zilele în tonuri de gri. Așa că am decis că în lumea mea nu voi forța timpul să se scu