Publicăm în serial „Cronica anonimă a mișcărilor naționaliste din România” pe care o considerăm o necesitate impusă de actualul contex global cel puțin aparent favorabil reafirmării mișcărilor radicale

1. Vaida-Voevod face jocul lui Codreanu

Revenit în țară în iunie 1930, situația politică îl obligă pe Carol al II-lea, să se acomodeze cu guvernul național-țărănist, dar nu se poate apropia de Maniu, cu care avea relații personale destul de tensionate, fapt pentru care a plasat guvernarea pe mâna lui Vaida-Voevod, care a făcut jocul lui Codreanu.

In anul 1933 se produc greve, cele mai de răsunet fiind cele ale ceferiștilor, urmate de condamnarea capilor: Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Apostol și alții necunoscuți, cărora această condamnare nu se știa ce le va rezerva.

Vaida-Voevod, pentru a contracara agitațiile sociale, consideră că este bine să favorizeze mișcarea naționalistă (n.n. exploatându-i filonul anticomunist), permițându-i lui Codreanu să instituie un Tribunal și un Consiliu Suprem.

Codreanu are vânt bun. Are oblăduirea șefului guvernului și, pe de altă parte, primește încurajări din exterior: Hitler venit la putere, de la Berlin sunt privite cu simpatie toate acțiunile sale.

Câțiva membri ai Cabinetului Vaida încearcă să se opună excesului de naționalism: Virgil Madgearu, ministrul de Finanțe, și Armand Călinescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne (n.n. fiind cei mai activi oponenți).

2. A doua dizolvare a „Gărzii de Fier”. Asasinarea lui Ion Duca

La 13 noiembrie 1933, țărăniștii.cedează locul la guvernare liberalilor: Duca preia președinția Consiliului de Miniștri și purcede la reînnoirea camerelor

Nota editorului:

La 9 decembrie 1933, Guvernul Duca dizolvă Garda de Fier

Extras din Jurnalul Cosiliului de Miniștri:

„În virtutea art.107, ultim aliniat din Constituție și a art.2 al legii din 23 decembrie 1925, hotărăște:

Art.I. Gruparea “Arhanghelului Mihail” astăzi “Garda de Fier” este și rămâne dizolvată.

Art.II. Localurile de întrunire ale membrilor acestor grupări vor fi închise, iar arhivele și orice corespondență vor fi ridicate de autoritățile respective, oriunde s-ar găsi.

Art.III. Sunt interzise:

a) Întrebuințarea de semne distinctive, purtarea de uniforme, steaguri și orice alte simboluri sau forme exterioare prin care s-ar căuta să se exteriorizeze participarea persoanelor la activitatea zisei grupări;

b) Ținerea oricăror adunări, inclusiv adunările limitate, formarea de cortegii, precum și orice acțiune politică sau de propagandă, individuală sau în grup, publică sau clandestină a membrilor acestor grupări sau a altor persoane care vor urmări scopurile grupării dizolvate;

c) Adunarea de fonduri sau a oricăror alte mijloace materiale pentru continuarea sau repetarea activității acestei grupări;

Art. IV. Toate listele de candidaturi depuse pe baza legii electorale în vederea alegerilor legislative care încep la 20 decembrie 1933 în numele și cu semnul grupării “Garda de Fier” sunt nule și neavenite.

D-nii miniștri de interne [Ion Inculeț] și de justiție [Victor Antonescu] sunt însărcinați cu aducerea la îndeplinire a acestui jurnal.

“Monitorul oficial”, din 9 decembrie 1933

Chiar dacă guvernul nu a aplicat întocmai și imediat cele dispuse, totuși au fost operate arestări în masă în rândul legionarilor, au fost închise sedii, sigilate arhive, iar în campania electorală din decembrie mai mulți legionari au fost uciși (după unii 10, după alții 30 de victime).

Replica Gărzii de Fier nu se lasă așteptată. În seara zilei de 29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia, Ion Duca, aflat în așteptarea trenului de București, după o audiență la suveran, a fost ucis cu focuri de revolver de trei legionari.

Au fost arestați asasinii și alți 48 de legionari. Primii au fost condamnați la închisoare pe viață, iar ceilalți achitați, comisarul guvernului abandonând acuzațiile asupra lor.

Circumstanțele care au precedat asasinarea lui Duca au făcut obiectul unor controverse, uneori violente. Cine a avut inițiativa dizolvării Gărzii de Fier. Cert este că.a fost acuzat și Titulescu, care a condiționat această măsură ca o condiției „sine qua non” a colaborării cu cabinetul liberal. Ministrul de Externe dorea să pună capăt agitațiilor care erau de natură să-i compromită politica.

Tot atât de verosimil este și că această chestiune a fost dirijată de regele Carol al II-lea, instigat de Elena Lupescu, cu concursul ministrului de Interne, Inculeț

Regele și metresa sa îl detestau pe Duca, aceștia neputîndu-i trece cu vederea declarația sa la plecarea regelui din țară: „Niciodată această persoană nu va mai reveni (în sensul că nu va mai fi acceptată) în România”.

Desigur, lichidarea brutală de către„Garda de Fier” poate fi cel mai bine interpretată și ca o răzbunare directă a lui Codreanu.

Cu Duca dispărut – nu singurul om considerat de Carol al II-lea ca inamic personal- a scăzut și coeziunea Partidului Liberal. Duca fiind eliminat, Carol al II-lea avea posibilitatea de a jongla rivalitatea și de a sparge, puțin câte puțin, unitatea partidului lui Brătianu. Din 1930 el a reușit să se descotorosească de Gheorghe (George) Brătianu, apoi îl va asmuți pe Tătărescu împotriva lui Dinu Brătianu.

În seara imediată după asasinarea lui Duca, Carol al II-lea l-a chemat pe doctorul Angelescu pentru a-l numi președinte al Consiliului de Miniștri, pentru ca după câteva zile (3 ianuarie 1934) să-l schimbe cu Tătărescu. Prin Tătărescu avea în slujba sa pe omul de servilism absolut, prin el putea să-și exercite puterea fără un control incomod. Regimul parlamentar va mai dura trei ani, dar dictatura regală este deja un fapt împlinit.

3. Garda de Fier renaște și crește prin partidul „Totul pentru Țară”

Deși dizolvată, Garda de Fier nu a întârziat să renască imediat, devenind partidul „Totul pentru țară”. Codreanu plasează la conducerea acestui nou partid un personaj burlesc și animat de ambiții senile, generalul în retragere Zizi Cantacuzino. Vom vedea, de asemenea, printre „gardiști” și reprezentanții unor vechi familii românești, majoritatea oameni ruinați ai timpului, ce nu aveau nimic a pierde, nici măcar reputația lor, încercându-și șansa de a beneficia într-o zi de avantajele puterii.

Guvernul Tătărescu se arătase plin de amabilitate față de Codreanu și, mai ales, ministrul de interne Inculeț și ministrul justiției, acest neliniștitor Valeriu Pop care își începuse cariera sa politică în umbra lui Cuza, apoi devenise unul dintre oamenii de încredere ai suveranului și care în septembrie 1940 va fi, totuși, unul dintre cei mai îndârjiți consilieri ai lui Antonescu în cererea abdicării lui Carol al II-lea. Ne putem gândi că aceste atitudini binevoitoare erau dictate de Carol și anturajul său, care nu puteau intimida represaliile de care știau că sunt capabili „gardiștii”.

Favorizarea „gardiștilor” era în concordanță cu politica dusă de la București în relațiile cu Hitler. Deși Titulescu era încă ministru de externe, deși România își sporea adeziunile de fidelitate față de alianța franceză, guvernul român nu pierde nicio ocazie de a se pune bine cu Reich-ul. Din anul 1934, guvernul a tolerat crearea organizației „Poporul german din România” și publicarea în România a „Mesajului Germaniei Orientale”

În 1935, ministrul Camerei de Comerț a cabinetului Tătărescu, Manolescu-Strunga încheie cu Reich-ul acorduri economice care ofereau lui Hitler comerțul exterior românesc, permiteau, de asemenea germanilor să-și desfășoare interesele în România, orientând studenții români către universitățile germane. Aceste acorduri, guvernul nu a îndrăznit să le ratifice în Parlament, dar faptul că le-a aprobat este o mărturie suficientă a atitudinii sale față de Germania. Ori, menajându-l pe Codreanu, guvernul Tătărescu nu putea decât să-i dea noi garanții lui Hitler, de bunele sale intenții.

AUREL I.ROGAJAN /http://cotidianul.ro/