Alegerea lui Klaus Iohannis ca președinte al statului român s-a părut a fi, în 2014, anunțul unei cotituri în politica românească, cel puțin din două puncte de vedere:

• nefiind complet integrat în viața politică de partid, având, deci, aura unui politician care, chiar dacă nu este unul antisistem, dar este, oricum, un newcomer cu mai puține obligații față de rețelele transpartinice, poate contribui substanțial la redefinirea rolului de președinte al statului. Este vorba în primul rând de atribuțiunea constituțională de mediere între stat și societate, rol conferit de articolul 80 / 2 din Constituție, care îi dă posibilități neexplorate încă de alți președinți postdecembriști.
• fiind de origine săsească ar putea contribui la schimbarea clivajului etnic existent în politica românească. Nu în sensul dizolvării acestuia, ci în sensul reinstituționalizării conform unei tradiții transilvane în care aportul sașilor a fost unul ponderator.

Pe scurt, era o așteptare, în primul rând dinspre Transilvania, spre configurarea unei noi atitudini politice

• față de regionalism,
• față de posibilul aport al tradiției transilvane la redefinirea constituțională a României,
• față de relația româno-maghiară, în mod general

Aceste așteptări s-au năruit însă, ‘promisiunea Iohannis’ nu a fost onorată.

În continuare mă voi axa mai mult pe al doilea aspect al promisiunii, cel legat de Transilvania și de schimbarea raporturilor etnico-politice.

Așteptările față de acest nou rol de șef de stat erau susținute și de imaginea germanului, fixată în mentalitatea românească, o imagine pozitivă întreținută de circumstanțe istorice cum ar fi:

• aportul regelui Carol I. de Hohenzollern la modernizarea României
• situarea sașilor și românilor transilvăneni pe partea Habsburgilor în revoluția din 1848
• decizia sașilor din 1918, la Mediaș, de a susține unirea Transilvaniei cu România etc.

Toate aceste momente păreau a conduce, în multe aspecte, chiar la o supraapreciere a rolului germanilor din România, o supraapreciere care se poate descrie prin diagnoza sau metafora istoricului bulgar, Alexandar Kiosev, cea a „culturilor autocolonizatoare”. Culturile mici, sudest europene, susține el, supraapreciază străinul occidental, îl consideră purtător al unor valori pozitive și universale, valori care pentru cultura proprie par inaccesibile, adică inasimilabile. Astfel, năzuința spre aceste valori este, în același timp, o incitare constructivă spre progres și sursa unor experiențe culturale traumatice. Apariția lui Iohannis pe scena politicii naționale a fost văzut, astfel, ca o speranță mobilizatoare care, însă, ar putea fi urmată de concluziile decăderii fără speranță.

Traiectoria lui Klaus Iohannis trebuie pus în legătură cu moștenirea săseacă din civilizația urbană a Transilvaniei. Semnele acestei civilizației urbane din Transilvania au reprezentat după 1989, pe o perioadă considerabilă, aspectul traumatizant al năzuinței spre valorile occidentale a românilor. A moșteni orașe săsești fără sași, a intra în posesia simbolică a unor valori urbane europene la care năzuiești dar la care nu-ți găsești intrarea prin propria istorie națională – cel puțin cum aceasta s-a sedimentat în mentalul colectiv – este și sursa unor frustrări. O traumă, o confuzie față de străinul pe care-l dorești.

Cariera politică a lui Klaus Iohannis conține și perfomanța de a ajuta la înlăturarea acestei confuzii. Primarul sas al Sibiului a făcut enorm ca să facă din acest oraș săsesc – acum un oraș locuit în proporție de 95% de români – un model de europenizare, preluabil și transmisibil în România. Sibienii români au început să vadă în Sibiu nu relicva străină greu asimilabilă a istoriei săsești, ci o moștenire legitimă care creionează un drum spre civilizația europeană. Această transformare este cunoscută și descrisă în studiile culturale prin termenul de patrimonizare, patrimonizație.

Klaus Iohannis este, astfel, patrimonizatorul moștenirii săsești în favoarea statului român. Însă trebuie spus, că este patrimonizatorul în favoarea statului național român, fără a chestiona și acest caracter al statului român.

De ce?

Pentru că Klaus Iohannis este numai patrimonizatorul parțial, unilateral al moștenirii săsești. Ca președinte al Forumului Democratic German (între 2002-2013), a abandonat, în mod expres, programul inițial al FDGR, fundamentat de viziunea primului președinte al organizației, profesorul Paul Philippi, care considera esențială și moștenirea constituțională a Transilvaniei. Este vorba de constituția nescrisă, istorică a acestei regiuni (cuprinsă în cutume, reglementări istorice locale și regionale, în jurisdicții diferențiate), dar în care sașii erau prezenți pe lângă maghiari și secui ca colectivitate istorică, constituțională a provinciei. În Transilvania nu trăiesc minorități, ci popoare, susținea Paul Philippi – de altfel, cum este cuprins și în Rezoluția de la Alba Iulia din 1918. Iar popoarele sunt entități constituționale, și moștenirea Transilvaniei nu cuprinde numai peisaje urbane dar și o masă succesorală de soluții constituționale, foarte diferită de cea primită, adoptată de vechiul regat, al statului iacobin organizat de Cuza.

Modelul transilvan este modelul confederal și consociaționist al democrației, desigur, la nivelul vremii, care s-a cristalizat cu o participare mai redusă a românilor transilvăneni și care, începând din secolul al XV-lea, prin Unio Trio Nationum chiar i-a și exclus pe românii din conducerea Transilvaniei. Însă această excludere, și mai ales interpretarea ei traumatizantă, nu justifică, de loc, abandonarea modelului însuși. Mai ales datorită faptului că întreaga construcție europeană în sine, dar și reconstrucția mai multor state europene de după cel de al doilea război mondial demonstrează caracterul reînnoitor al tradițiilor de acest tip.

Azi, cu o sută de ani după Alba Iulia, această moștenire a Transilvaniei ar putea deveni un subiect de reflecție publică. Ar fi o patrimonizare a moștenirii politice a Transilvaniei după ce patrimonizarea urbanisticii transilvane a făcut pași importanți.

Klaus Iohannis, însă, a renunțat deliberat la acest proiect. Viziunea lui politică este în prelungirea modernizării de tip Cuza a statului român. În cartea Pas cu pas dezvoltă ideea că regionalizarea nu poate fi făcută „pe bază etnică”. În mod paradoxal, acest principiu, astfel enunțat, înseamnă tocmai re-etnicizarea sau întărirea caracterului etnic al statului etnic. Înseamnă că statul român vrea să mențină o barieră internă etnică în exercitarea drepturilor democratice ale cetățenilor săi. Pentru că regionalizarea fără o componentă plebiscitară și identitară (istorică) nu este altceva, decât o „formă adaptată” a centralismului.

Desigur, dacă suntem realiști, nu Iohannis nu putea propune cu succes o transformare federală a statului român în cadrul trâmbițatului proiect de țară. Însă un prim pas s-ar putea face înspre patrimonozarea moștenirii politico-constituționale a Transilvaniei. Acest pas ar putea fi: solicitarea, ca un prim criteriu în regionalizare, a criteriului istoric. Cel puțin în spațiul intratransilvan.

Klaus Iohannis a renunțat la acest lucru și datorită modului cum el se definește cetățean român. Modelul lui de cetățenie afișată are două elemente: patriotismul local sibian și loialitatea față de statul român, așa cum este.

Acest model însă nu este satisfăcător, azi, pentru maghiari, și mai ales pentru secui. Identitatea de secui reclamă ca element esențial un control politic comunitar asupra propriei patriei secuiești. Identitatea secuiască nu se poate reconfigura fără această componentă teritorială, dar această identitate este exact corespondentul existenței săsești, comunitare și republicane, la a cărei tradiție Klaus Iohannis a renunțat.

Libertățile cetățenești, cum sunt definite în Constituție, pentru maghiari și secui par a fi insuficiente, ei doresc să redobândească și aceea libertate colectivă la care sașii plecați au renunțat practic, iar sasul rămas Iohannis a renunțat prin negarea unui unei moșteniri. Tradiția Transilvaniei va supraviețui, însă, momentului politic pasager marcat de scurta carieră a lui Klaus Iohannis.