Povestește George Sand despre copilăria ei:

„Aveam o constituție solidă și tot timpul cât am fost mică făgăduiam să devin o mare frumusețe, făgăduială pe care nu mi-am ținut-o.

Înclinarea, aproape din leagăn, către reverie, de care îmi era cu neputință să-mi dau seama, mă făcu să am foarte de tânără, o mutră bleagă. Spun cuvântului pe nume, pentru că toată viața mea, în copilărie, la mănăstire, în familie, mi-a fost spus adesea și probabil că așa și era.

Din propriul meu îndemn, nu citeam, eram leneșă din fire și n-am putut să-mi înving această indolență decât cu mari eforturi.

Istoriseam povești interminabile, pe care mama le numea “romanele” mele. Nu păstrez nicio amintire despre aceste compoziții plăcute. Mama mi-a vorbit de mii de ori despre ele, cu mult timp înainte de a-mi veni ideea să scriu. Ea le socotea cât se poate de plicticoase, din pricina lungimii lor și a dezvoltării pe care o dădeam digresiunilor. E un cusur pe care l-am păstrat și astăzi, după cât se spune.”

sursa: George Sand, Povestea vieții mele, trad.: Teodora Popa-Mazilu, București, Cartea Românească, 1979