Se rostogolesc clipe în tăcere...
Cerul se retrage sfios sub cortina amurgului, iar
luna apare ca o pată albă pe buza apusului. Pentru câteva secunde
un abur straniu îmbrățișează orizontul până la sânge și în clipa
imediat următoare fiori reci de gheață îmi zgârie fața. Copacii
despuiați își leapădă umbrele iar vântul rostogolește câteva
picături pe caldarâm. Printre nori stau pitiți câțiva fluturi cu
aripi argintii anunțând o noapte tremurândă.
Mi-e frig. Îmi cuibăresc mâinile în buzunarele hainei
și îmi dau seama că toamna asta adăpostește în ea pulsul repezit al
zăpezilor timpurii.
Miroase a frunzearse...
