În discursul lui monoton și mărginit din fața deputaților, Putin s-a sucit și s-a răsucit două ore în jurul cozii și al tezelor inverse cu realitatea: pe de o parte, promițând disperat, pentru uz intern, creșterea veniturilor populației (vezi modelul ceaușist din balcon: „mai dă-le o sută de lei!”), iar pe de alta, pentru uz extern (dar tot cu bătaie internă), vânturând toată barbologia delirantă de demonizare a NATO și a Occidentului, inclusiv pedofilia!!

Ideea era că, decât să cadă copiii pe mâinile pedofililor, mai bine să-i ucidă pe direct loviturile rusești de rachete și bombe, soluția finală atât pentru statul ucrainean, cât și pentru cel moldovenesc (folosesc această numire inventată de Stalin pentru Basarabia doar din rațiuni formale), fiind fie „bielorusificarea”, fie raderea de pe fața pământului.

Dar Finlanda și Suedia – de ce le sfârâie călcâiele să intre în NATO? Sunt nebune? I-a dat Biden ordin regelui Suediei să intre în NATO?

Aleasă totuși pe sprânceană, asistența elucubrațiilor fostului modest ofițer KGB nu se poate spune că s-a dovedit prea entuziasmată. Din contră, e reieșit ușor obosită, apatică, pe alocuri chiar deprimată. Deși așezați, stăteau toți în poziție de drepți – dar mai mult de frică decât din convingere. (Cine mai știe, în preajma unui dictator, unde se termină convingerea și unde începe frica?) Cert este că Medvedev – ca să se pună la adăpost – ațipise. Șoigu, fără uniforma cu stea de aur pe umăr, părea un civil oarecare cu privirea țintuită în gol, meditând la nemurirea sufletului. Nu se știe niciodată cine/când te dezechilibrează și cazi din senin de la etaj… Și el, și Lavrov arătau mai rău decât Goering și Ribbentrop în boxa de la Nurnberg.

Litania țarului a conținut toate dezinformările din meniul casei (dezinformația este cuvânt rusesc), dar nu numai cele de acum, ci din totdeauna: “coexistența pașnică”, „denazificare”, „securitate”, „pământuri istorice”, „întoarcerea în patrie”, „înarmare pentru apărarea țării” , “diminuarea sărăciei poporului” etc. Parcă niciodată nu a părut Putin patinând mai în gol decât acum, în materie de justificări și narative opiacee, într-o retorică tot mai sovietizată, tot mai militarizată, ba chiar – la bază, la esență – tot mai leninistă.

Dacă este așa, atunci ar fi bine să ne întoarcem chiar la sursă, adică la primul criminal. (Al rușilor și al altor popoare, inclusiv al celui român – alături de autohtonii Petru Groza, Dej și Ceaușescu). Să ne întoarcem deci la fondatorul modelului de terorism de stat replicat de regimurile de tip Matrioșka într-o jumătate de Europă colonizată împotriva propriilor cetățeni. La fondatorul lanțului trofic al nenorocirii comunist-existențiale care a lovit Europa post-belică, lanț format din verigile Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Putin.

Să ne întoarcem așadar la Lenin și să-l lăsăm chiar pe tătucul primordial să dea cărțile pe față. Evident, nu cel din mausoleu, ci cel din 1921, când încă nu-l lovise damblaua. Căci, în secret, cu el ia Putin cina.

Astfel, scotocind prin cenușa imperiului, am dat de mărturisirile pictorului Yuri Annenkov, care i-a făcut portretul autorului loviturii de palat de la 7 noiembrie 1917, vândută proștilor de pe toate meridianele sub gogoașa de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie.

Trei ani după moartea omului roșu, în 1927, pictorul a fost convocat de Înaltul Consiliu Militar Editorial care l-a trimis la Institutul V. I. Lenin, pentru a se familiariza cu documente fotografice în vederea ilustrării cărților împricinatului ce urmau să fie publicate.

Timp de două săptămâni, Annenkov s-a „familiarizat” atât de bine cu materialele și documentele de acolo, multe datate 1921, încât a copiat pe un carnețel cele mai interesante însemnări inserate de Lenin, chiar cu mânuța lui, pe marginea respectivelor acte oficiale, uneori lăsând cuvinte neterminate, așa cum îi era obiceiul.

Annenkov ne spune – într-un articol din Buletinul de Studii ale U.R.S.S. publicat în Munchen, reluat în foaia Life Lines, vol. 8, #148 din 12 dec. 1966, sub titlul „Lenin și surdo-muții” – că, ulterior, notițele lui Lenin au dispărut în adâncurile arhivelor institutului și nici dracu’ n-a mai auzit de ele. A rămas deci carnețelul… pe care într-un târziu, când a reușit să scape în Vest, s-a hotărât să-l dea publicității.

Cele ce vor urma nu au fost publicate niciodată de autoritățile sovietice în multiplele volume – Operele complete Lenin – care se înghesuiau ca soldații Armatei Roșii pe rafturile bibliotecilor școlare și universitare din toate țările lagărului socialist. (Același pe care Putin, acum, ar da orice să îl refacă sub pulpana Moscovei, îmbibată de savantlâcurile șmecherești ale “multipolarității geostrategice”).

Nu e greu de descoperit de ce cenzura sovietică a înmormântat pe vecie gândurile lui Lenin, exprimate sub forma unor indicații adresate cel mai probabil comisarului pentru afaceri externe Cicerin. Căci nu există crimă perfectă. Sunt, după cum vom vedea, un pumn de rânduri care aruncă la gunoi zecile de mii de rânduri din Operele complete, trântind în țărână statuia cu șapcă și degete sub rever – și devoalând cacealmaua din spatele conceptului de „coexistență pașnică între popoare”, cu care Rusia păcălește Occidentul de vreo sută de ani. Atât este de simplu.

Iată adevăratul crochiu al politicii externe rusești, desenat de Lenin și copiat în carnețel de Annenkov:

• “În urma observaţiilor directe, pe care le-am făcut eu însumi în timpul anilor de emigraţie, trebuie să admit că mediile cultivate din Europa Occidentală şi America sunt incapabile să înţeleaga situaţia actuală a lucrurilor şi raportul real de forţe. Aceste medii trebuie sa fie considerate ca fiind compuse din surdo-muţi și tratate în consecință.”

• “O revoluție nu se dezvoltă niciodată de-a lungul unei linii directe, cu o creștere continuă, ci formează un lanț de izbucniri și retrageri, atacuri și perioade de acalmie, în care forțele revoluționare își refac puterea în pregătirea victoriei finale.”

• “Pe baza acestor afirmații și ținând cont de caracterul prelungit al creșterii revoluției socialiste mondiale este necesar să recurgem la manevre speciale capabile să accelereze victoria asupra țărilor capitaliste. Trebuie / we must:

1. Pentru a-i linişti/a-i împăca pe aceşti surdo-muţi, să proclamăm separarea (fictivă!) a guvernului nostru şi a instituțiilor noastre guvernamentale (Consiliul Comisarilor Poporului etc.) față de partid și de Biroul Politic, dar mai ales faţă de Komintern. Kominternul trebuie sa fie calificat ca un grup politic independent, pe care noi doar îl tolerăm pe teritoriul Uniunii Sovietice. Surdo-muţii ne vor crede.

1. Să exprimăm dorinţa noastră de a restabili imediat relaţii diplomatice cu ţările capitaliste, pe baza unui total neamestec în afacerile lor interne. Surdo-muţii ne vor crede din nou. Vor fi chiar încântaţi şi ne vor deschide larg porţile prin care se vor infiltra rapid emisarii Kominternului şi ai serviciilor de informaţii ale partidului nostru, sub acoperirea de reprezentanţi diplomatici, culturali şi comerciali.”

• “A spune adevărul este o prejudecată burgheză meschină, în timp ce o minciună este adesea justificată prin obiectivul final”.

• “Capitaliştii din lumea întreagă şi guvernele lor, în dorința de a câștiga piața sovietică, vor închide ochii asupra activităţilor despre care am vorbit mai-sus, şi, prin aceasta, vor fi transformați în surdo-muţi orbi. Ne vor furniza credite, de care noi ne vom servi ca să susţinem partidele comuniste din ţările lor.”

• “Ne vor furniza materialele si tehnologiile de care ducem lipsă şi cu care vom reconstrui industria noastră de război, esențială în viitoarele atacuri asupra furnizorilor noștri.”

• “Cu alte cuvinte, ei vor lucra din greu pentru a-şi pregăti propria lor sinucidere.”

(Încheiat citatele din Lenin. Reconfirmate și de Józef Mackiewicz, în The Triumph of Provocation, Chapter 6. The First Great Provocation About the Alleged “Evolution of Communism”)

În lumina celor de mai sus, cât de penibilă – dar şi cât de edificatoare! – apare acum declaraţia din 1943 a lui Roosevelt, emblematică pentru amestecul de superficialitate, ignoranţă, credulitate, nepăsare şi superioritate cinică pe care Occidentul l-a practicat mai dintotdeauna față de „cenușăresele” din Est (atitudini care se mai păstrează şi în ziua de azi, luând alte forme și conținuturi)!

Roosevelt: “Stalin nu vrea altceva decât securitate pentru ţara sa. Cred că dacă îi dau tot ceea ce pot, ce e posibil să-i dau, şi nu-i cer nimic în schimb, noblesse oblige, nu va încerca să anexeze nimic şi va lucra împreună cu mine pentru o lume a democraţiei şi păcii.” (Roosevelt’s Failure at Yalta de Arnold Beichman)

E sigur că – după această mostră monumentală de prostie euro-atlantică – Stalin, Hrusciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, chiar și Gorbaciov – pionier (Putin nu se născuse încă, dar avea să recupereze) au dansat kazacioc o noapte întreagă pe mesele de protocol de la Kremlin, prăpădindu-se de râs.

Stalin a lucrat atât de bine pentru „o lume a democrației și păcii” încât, dacă americanii nu debarcau în Normandia, rușii s-ar mai fi oprit doar la Madrid ori Lisabona.

Neînvățînd nimic, peste o jumătate de secol, unul dintre urmașii lui Roosevelt, George Bush, declara, după summitul din Slovenia, în 2001: “M-am uitat în ochii președintelui Putin. L-am perceput a fi foarte direct și onest.” Really, Mr. President?

Peste alți 13 ani, Rusia invada o țară ale cărei granițe sunt recunoscute internațional și anexa peninsula Crimeea. Noblesse oblige, nu? Mâine-poimâine vor invada – a câta oară? – Basarabia. Noblesse oblige, nu? Și cine știe ce mai urmează? Cine știe cine mai vine la cină? Pare că Putin nici măcar nu mai poate să-și refuze oaspeții…

Altfel, absolut rizibilă, iresponsabilă și grotescă inadecvarea ancestrală a Occidentului la apetitul de exapansiune teritorială la fel de ancestral al Rusiei. Poate acum le-o mai fi venit mintea la cap.

Eugen Serbanescu / http://cotidianul.ro/