Conform mărturiei doctorului Nicolae Burlacu, sprijinitor al
rezistenței armate anticomuniste, în noaptea de 14/15 noiembrie
1957, a avut loc execuția ultimului grup de luptători anticomuniști
cu arma în mână din Munții Făgărașului – „Haiducii lui
Dumnezeu„.
Iată mărturia doctorului Burlacu, judecat în lotul
luptătorilor din munți, a cărui condamnare la moarte a fost
comutată în muncă silnică pe viață: „În noaptea de 14/15 noiembrie
1957, după schimbul santinelelor de pază, efectuat prin bătaie de
clopot, am auzit lanțuri cunoscute: în dreptul ușii mele a tușit
Ioan Chiujdea (Profesorul). Deci, era începutul sfârșitului. A
tușit și în dreptul altor uși. Era semnalul de rămas bun. N-a mai
fost adus înapoi. A urmat apoi Victor Metea (acesta a fost împușcat
5 luni mai târziu, în 23 aprilie 1958, din cauză că a refuzat
recursul – nota redacției), și el tușind în dreptul ușilor. Apoi
alte patru treceri cu lanțul și cu tușitul lui Laurian Hașiu, lui
Gheorghe Hașiu, lui Nelu Novac și al lui Pop Jean. A urmat o pauză
lungă, care nu se mai sfârșea. Ne așteptam și noi rândul. Văzând că
pauza se prelungește prea mult am bătut în ușă și am cerut
gardianului raport la ofițerul de serviciu. Acesta mi-a răspuns:
„Ce mă, ești nebun? Să vină în miez de noapte ofițerul de
serviciu?”. I-am spus categoric că, de nu se duce, voi face un
scandal de ridic toată secția în picioare. Ofițerul a fost anunțat
și după puțin timp am auzit zăvorul ușii. Conform regulamentului
din închisoare m-am dus în fundul celulei cu fața la perete și cu
mâinile la spate. După formalitățile de rigoare, mă întreabă: „Ce
vrei, mă?”. „Vreau să fiu dus și eu cu cei din lotul meu!”. A rămas
surprins că știu ce s-a întâmplat. „Stai aici, că stai bine! Vei
muri atunci când vrem noi, nu când vrei tu”. (Ion Gavrilă Ogoranu,
Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. II, pag. 190, Editura
Marineasa, Timișoara, 1995).
Luptătorii anticomuniști au fost prinși în urma unei capcane a
Securității, prin trădarea profesorului Ioan Grovu. În anul 1955,
au fost prinși luptătorii Ion Chiujdea și Laurean Hașu, Ioan Novac
și Victor Metea, iar în primăvara anului 1956 avea să fie capturat
Ioan Pop. În lotul partizanilor au fost incluși și principalii
sprijinitori ai luptătorilor din munți: învățătorul Olimpiu Borzea,
preotul Victor Dâmboi, țăranii Ionel Cristian, Gheorghe Borzea,
frații Ion și Vasile Bucelea, Victor Șandru, precum și doctorul
Pompiliu Stanciu, care avea să moară în arest în condiții suspecte.
Membrii grupului de sprijin al luptătorilor anticomuniști aveau să
primească pedepse cu închisoarea, fiind eliberați în anul 1964 din
temnițele Aiud și Gherla. Singurul supraviețuitor al grupului de
luptători anticomuniști din Munții Făgăraș avea să fie conducătorul
acestuia, Ion Gavrilă Ogoranu. Legendarul luptător va fi prins de
Securitate abia în 1976, la mai mult de 29 de ani de la executarea
fraților săi de luptă.
Execuția luptătorilor a avut loc la închisoarea Jilava, grupul
de execuție fiind comandat de căpitanul Gheorghe Sălceanu, aflat la
dispoziția procurorului militar Gheorghe Cojocaru, secretar al
Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară. Ei au fost
însărcinați să pună în executare sentința pronunțată în data de 26
august 1957 de un complet de judecată condus de sinistrul judecător
militar Dragoș Cojocaru, cel care a condamnat nenumărate grupuri de
luptători anticomuniști la ani grei de detenție și a pronunțat mai
multe condamnări la moarte. În aprilie 1958, același grup de
ucigași plătiți avea să-l execute pe dârzul anticomunist Victor
Metea, care, condamnat la moarte fiind, a fost torturat timp de
încă cinci luni, din cauza faptului că a refuzat să facă
recurs.
Dumnezeu „a pedepsit aici pe pământ vânzarea de frați de
atunci”
În data de 6 august 1957 (Schimbarea la Față), luptătorii
condamnați au fost transportați la Jilava. Pe drum, echipajele de
Miliție și Securitate au oprit la intrarea în Azuga, la un izvor de
apă. Gardienii au dus apă și condamnaților, spunându-le: „Beți, măi
băieți, că nu se știe care dintre voi vor mai bea din această apă”.
Peste 30 de ani, trădătorul Grovu, recompensat de comuniști cu
postul de director al liceului din Victoria, se îndrepta cu mașina
spre București, însoțit de soție și de contabilul liceului. În
dreptul izvorului, mașina a derapat. Singurul care a murit a fost
Grovu. Dumnezeu „a pedepsit aici pe pământ vânzarea de frați de
atunci”, avea să scrie Gavrilă Ogoranu.
Luptătorii din munți nu ar fi putut rezista fără sprijinul
localnicilor. Peste 10.000 de țărani din Țara Făgărașului au fost
arestați sau anchetați pentru gesturile lor creștinești de
sprijinire a luptătorilor pentru libertate. Este o parte din
epopeea rezistenței armate anticomuniste din Munții Făgăraș, a
luptătorilor din munți pentru care, așa cum a spus unul dintre
membrii grupului de rezistență făgărășean, Nicolae Mazilu,
„libertatea a luat chipul lui Dumnezeu”. „Copiilor și nepoților să
nu le fie rușine să se numească români”, spunea Ion Gavrilă
Ogoranu.
Din păcate, în zilele noastre, există și luări de poziție
denigratoare la adresa luptătorilor din munți, a celor care au
menținut aprinsă în conștiința românilor flacăra speranței. Spre
exemplu, psiholoaga Aurora Liiceanu consideră că: „Frustările și
reprimarea, ca și tentația stereotipurilor, au fost, probabil, atât
de mari încât doar o glorificare a rezistenței în general putea
produce o imagine care să flateze orgoliul național. Glorificarea
însă, cu discursul său excesiv, patetic, emoțional, adesea
nemăsurat în nuanțe superlative, pasional, a impus conștiinței
publice eroi aproape de neînțeles, lipsiți de substanța vieții, de
acel amalgam complicat și subtil pe care individualitatea o are
prin singularitate, ambivalență și consistență uneori
contradictorie”.
Luptătorii din rezistența armată anticomunistă sunt contestați
și de reprezentanții Institutului „Elie Wiesel” din România, pentru
care evocarea luptătorilor anticomuniști din Munții Făgăraș, cei
mai mulți dintre ei membri ai Frățiilor de Cruce, „reprezintă un
risc pentru consolidarea unei democrații civice la care aspirăm”.
Cel mai bun răspuns dat acestor denigrări a fost anticipat de Ion
Gavrilă Ogoranu, care, într-un articol scris în 1991, afirma că „nu
te întreba nimeni din ce partid ai făcut parte, ci dacă ești gata
să lupți și să mori pentru țara asta. Problema coloraturii politice
a fost o invenție a Securității de ieri și de azi pentru a ponegri
și a dezbina. Steagul ce l-am apărat atunci a fost al națiunii
române și nu al unei grupări partinice. Și apoi munții au fost la
locul lor egal pentru toți tinerii acestei țări. Oricine se putea
retrage să lupte în ei. Istoria însă va trebui să se mulțumească cu
cei care, buni sau răi, n-au stat cu mâinile în sân, când țara se
scufunda în întuneric și rușine”.
Memorialista închisorilor comuniste, mărturisitoarea Aspazia
Oțel Petrescu, aprecia peste ani:
„Onoarea este un nimb pe care îl cucerești sau îl pierzi, depinde de câtă onoare ai. De n-ar fi decât atât, și rezistența își are sensul ei. Este un cavalerism românesc care va trece în legendă. Acum poți să-l accepți, poți să nu-l accepți, poți să-l admiri, sau dimpotrivă, să spui că a fost o tâmpenie și o lipsă de rațiune, o jertfă zadarnică, sau să spui, cum o fac unii, că au murit cu ghiotura ca proștii (sunt oameni care susțin și așa ceva), dar în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă”.
https://www.activenews.ro
