Nu știu cîte asemenea împrejurări cunoaște istoria lumii. Un popor care și-a blamat regele, care n-a avut puterea să lupte numai pentru a obține reîntoarcerea sa, care a păcătuit denigrîndu-l, după ce autoritățile țării sale l-au făcut în fel și chip, după ce poliția secretă l-a urmărit și șicanat, după ce mulțimea întărîtată l-a denigrat, s-a înclinat pios în fața rămășițelor sale pămîntești.

România adevărată, România speranței este cea care l-a însoțit pe Regele Mihai pe ultimul drum. Ploaia de flori căzută pe tot drumul peste Coroana de oțel și peste automobilul funerar, mulțimea care striga mereu ”Regele Mihai” sau ”Iartă-ne Maiestate!” ne arată nu doar puterea de a se căi a compatrioților noștri, dar și perenitatea sentimentelor monarhice și patriotice.

Tot ceremonialul de aproape 8 ore, organizat fără greșeală și transmis impecabil de TVR ( Patriarhie, Gara Băneasa, drumul cu trenul regal) și de Studio Video Art (Palatul Regal și marșul pînă la Patriarhie, coloana prin București, sosirea la Curtea de Argeș, slujba din Catedrala Mănăstirii, momentele finale ale ceremonialului de pe platoul din fața Catedralei Arhiepiscopale și Regale au fost transmise de oamenii și echipamentele lui Ticu Alexe) au prezentat o solemnă și gravă față a României. Țara circului răsare, țara bîrfei, a telemelei și a mîncătoriei politice a arătat nespus de demnă, nu atît de neîngrijită pe cît este și cu oameni mai frumoși decît în toate reportajele, reponsabili și în același timp demni, care știu să se poarte, chiar să își recunoască o greșeală de neiertat.

Nici o clipă mulțimea de pe străzi n-a arătat a gloată iresponsabilă. Dimpotrivă! Iar oamenii politici prezenți la ceremoniile din Palatul Regal și din Catedrala Patriarhală au arătat în sfîrșit așa cum sunt. Mici, neînsemnați, lipsiți de greutate și relevanță, fără ideal, niște anonimi pîrliți și vanitoși de la Porțile Orientului, bucuroși că se arătă și ei în preajma unui rege.

Prezența atîtor capete încoronate, familii regale, diplomați și ziariști ne-a arătat dimensiunea internațională a personalității regelui, atît de minimalizată de comuniști vreme de o jumătate de secol. Prin funerariile solemne, țara noastră s-a ales cu un ultim și neprețuit serviciu din partea unui rege pe care l-a nedreptățit. Prin destinul său supus tuturor încercărilor posibile, prin moartea sa în exil și prin întoarcerea sa spectaculoasă pe sub Arcul de Triumf și prin ultimul popas în Sala Tronului din care l-au alungat comuniștii, Regele Mihai și-a încheiat simbolic traseul său istoric. Mai mult, El a făcut ca imaginea unei Românii solemne, pioase și civilizate să circule peste tot în lume și să ne arate ca popor frumos, altfel decît în toate prejudecățile.

Numai vizita de Paști din 1992 a mai făcut o uriașă propagandă României monarhice. În ciuda faptului că scena publică a fost stricată de cățeii și acoperiții care legau sfîrșitul definitiv al monarhiei de moartea Regelui Mihai, cele 11 zile de rememorare au redat Casei regale o speranță. Din 1947 și pînă astăzi românii n-au fost atît de respectuoși și de încrezători în monarhie.
Drumul Regelui Mihai bătut cu flori prin București și prin Curtea de Argeș a fost ca un ultim și mare semn de iubire, ca o discretă și dureroasă iertare cerută celui care a trăit atîtea decenii ca un spirit protector al țării sale. Discret și modest, Regele Mihai a dat tăcerii o dimensiune înțeleaptă tocmai în țara în care se vorbește mult, asurzitor, amețitor, inutil și vulgar.
Iartă-ne, Majestate a sunat ca o lacrimă a deșteptării românilor.

Post scriptum:
Ceremoniile prilejuite de înhumarea Regelui Mihai ne obligă să mai descoperim un lucru. Legăturile între popoarele lumii se fac prin gări și aerogări. În România, nu. Ele se dărîmă și sunt ascunse cu pînze și vopsele.