INADAPTATUL

NELU PREDA

INADAPTATUL

În memoria tatălui meu – Nicolae Preda

Editura Izvorul cuvântului

Tehnoredactare și corectare – Nelu Preda

Coperta – Florin Căprar

Grafica – Mihai Cătrună

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României PREDA, NELU Inadaptatul / Nelu Preda. Buftea: Editura Izvorul cuvântului, 2018

ISBN 978-606-8928-60-9

821.135.1

Nelu Preda: Inadaptatul

Pentru prezenta ediție în limba română, toate drepturile ediției aparțin autorului. Reproducerea prin orice mijloace, chiar și parțială, a textului cuprins în acest volum, fără acordul scris al autorului, constituie o încălcare a Legii drepturilor de autor și se sancționează potrivit prevederilor acesteia.

Inadaptatul

Plecarea

- Pasagerii pentru zborul către Abu-Dhabi, sunt rugați să

se prezinte la poarta 3 pentru îmbarcare!

- Dragilor, la revedere, zbor plăcut și multă baftă! Aveți

grijă de voi, spuse Petrescu mie și celorlalți doi care urmau să se îmbarce în avionul către Emiratele Arabe Unite. Petrescu era un vechi lucrător D.I.E., cum aveam să aflu ulterior, care după revoluție, ca majoritatea colegilor înjghebase o firmă de recrutare de forță de muncă pentru străinătate, vizând cu predilecție inginerii specializați în punerea în funcțiune de centrale termoelectrice, care urmau să lucreze pentru ASEA Brown-Boveri în diverse locații de pe glob, unde aveau în lucru asemenea centrale. De data asta era vorba de o centrală electrică și de desalinizare a apei de mare, situată la Al Taweelah, pe țărmul golfului Persic, la egală distanță între Abu-Dhabi și Dubai. Eu și încă doi colegi, unul inginer mecanic, iar celălalt electrotehnist, ne-am luat la revedere și am pășit puțin șovăielnic către poarta de îmbarcare în avion. Ne așteptau patru ore de zbor fără escală, ocolind zona Irakului, care în anul de grație 1994 era zonă de conflict militar și periculoasă pentru aeronavele de linie. Am prezentat stewardesei biletele și ne-am instalat în avionul care nu avea mai mult de 30 de pasageri, cu toate că putea găzdui peste 100. Era extrasezon, luna martie, când în Emirate este Ramadanul și excesiv de cald pentru eventualii turiști, așa că

Nelu Preda

majoritate călătorilor erau angajați în această călătorie fie pentru afaceri, fie pentru lucru precum noi.

- Vă rugăm să vă puneți centurile de siguranță în vederea

decolării, se auzi glasul căpitanului aeronavei, și de afară se auziră motoarele care au început să se tureze încet până la întoarcerea de la capătul pistei, ca să decoleze cu vântul din față, apoi la turația maximă, avionul rulând pe pistă până s-a desprins și a început să zboare pe o pantă abruptă care ne-a pironit în fotolii de parcă aveam 200 de kilograme. După câteva minute și ajungerea la înălțimea de croazieră, același glas cu inflexiuni profesionale ne-a anunțat că putem să ne scoatem centurile. Am respirat ușurați și ne-am ridicat să ne dezmorțim puțin picioarele. Pe culoar, una din stewardese cu mers de felină și o frumusețe răpitoare, pe care am recunoscut-o imediat ca fiind Alina Buciumeanu, o fostă colegă de liceu de la o clasă paralelă, împingea un cărucior cu băuturi, servind fiecăruia ceea ce dorea. Ajuns și în dreptul meu și bineînțeles m-a recunoscut.

-Bună, Mihai, Mihai Predescu, nu ne-am mai văzut de la

BAC, sau nu mai țin eu minte? Ce-i cu tine în Emirate, îți arde de plimbări exotice?

-Deh, Alina, mai trebuie omul să muncească și pe bani, bani adevărați! Tu nu vezi că în țară se trage targa pe uscat? Vino să te țuc!

-Și unde o să lucrezi?

-La o centrală electrică și de desalinizare în construcție la Al Taweelah.

-Păi tu nu lucrai la Romaero? Ce legătură are aviația cu centralele termoelectrice?

Inadaptatul

-Ei, eu am studiat în facultate Mașini termice, printre care și cazanele cu abur și mă rog, mai am și alte cunoștințe în domenii colaterale. Sunt cumva, policalificat. Am dat un interviu destul de complex ca să fiu admis aici!

-Ok, Mihai, spune-mi ce vrei să bei și orice, pentru tine.

Și așa în Emirate n-o să mai ai ocazia decât rar și foarte scump.

-Nu prea mă omor eu cu băutul, dar dacă ai o țâră de whisky, ar fi binevenit cu niște cuburi de gheață.

- Vineeee!

- Stai așa că mai am doi colegi cu mine, pe ei nu omenești?

- Ba da, ce doriți domnilor?

- Dă-mi voie să ți-i prezint întăi: Nicu Capră și Alexandru

Vasilescu. Ambii sunt ingineri și au lucrat la Centrala atomoelectrică Cernavodă. Dragilor, pe domnișoara stewardesă o cheamă Alina, Alina Buciumeanu și am fost colegi de liceu. Ce vreți să vă aducă de băut?

- La fel ca și ție, Mihai! Mulțumim domnișoară!

Am savurat băutura depănând amintiri și primind sfaturi despre viața și obiceiurile din Emirate, de la Alina, pe care meseria o purtase de multe ori acolo. Ne îmbarcasem la orele 21:30 și urma să ajungem la ora 1:30 pe Abu-Dhabi Intenational Airport. După ce-am vorbit, Alina a plecat să-și vadă de îndatoriri iar eu, furat de zumzetul monoton al motoarelor avionului am ațipit și m-a trezit clinchetul de avertizare să ne punem centurile pentru aterizare. M-am uitat pe geam, și am văzut puzderia de lumini multicolore ale orașului care s-a dovedit să fie ulterior o adevărată metropolă. S-a auzit târșâitul roților pe pistă urmat de

Nelu Preda

o smucitură, rularea pe pistă și iată-ne în Abu-Dhabi. Ne-am ridicat cu toții ezitant și cu bagajele de mână ne-am luat la revedere de la Alina, am ieșit din avion, dar parcă am intrat într-un cuptor cu cele peste 40 de grade care erau afară, și umiditate de 95%, cum aveam să văd pe panoul de la ieșirea din aeroport.

Întrând în aeroport pentru formalitățile de frontieră, am rămas uimit de arhitectura de excepție a acestuia, respectiv o uriașă scoică futuristă, plină de tot felul de magazine duty-free și un continuu furnicar de oameni. După formalitățile vamale și viza de frontieră, am trecut în spațiul de așteptare unde de șoferul care urma să ne conducă la locul de cazare, aștepta cu o pancartă pe care erau scrise numele noastre.

- Hello, ne spune acesta, cel mai probabil un indian dintre

nenumărații care trăiesc și lucrează în Emirate. Vă rog, poftiți în microbuz să mergem la Al Tawellah Accomodation Camp unde vă veți caza.

Ne-am pus bagajele în portbagajul microbuzului, apoi ne-am instalat comod în acesta. Ce fericire, avea aer condiționat!

Am purces la drum preț de o oră și jumătate cu 120 de km/oră pe autostrada netedă ca oglinda, care din loc în loc avea dumpi – denivelări care să mai zguduie șoferii să nu-i fure somnul și nici să nu exagereze cu viteza. Ajunși la Camp, am fost conduși fiecare la camera lui și am purces la un somn chinuit, dată fiind schimbarea totală cu care ne confruntam.

Inadaptatul

Instalarea

Eram în avion și Alina Buciumeanu mă mângâia pe păr cu afecțiune, m-a sărutat pe ochi și apoi pe gură, fără să-i pese de ceilalți care ne priveau intrigați. I-am răspuns la sărut cu aceeași pasiune! Mihai, să mă cauți la hotel, rămân până poimâine aici, șopti ea!

- Sir, sir, treziți-vă, e deja 10, vă așteaptă micul dejun!

- Ce? Unde sunt? Cine ești?

- Good morning Sir, sunt steward-ul care se ocupă de

camera dumneavoastră! E târziu, trebuie să mâncați și să mergeți apoi în Site Office pentru formalitățile de instalare!

- Ok, întâi să fac un duș. Unde este dușul?

- O luați în dreapta și ultima ușă pe stânga.

Hotelul campusului unde eram cazați avea circa douăzeci de camere dispuse pe un nivel, fiecare cu câte două paturi, aer condiționat fără de care nu se putea sta, televizor și mobilierul aferent. Dușurile erau la comun, dar suficiente pentru a putea fi folosite lejer.

Cu mine în cameră mai era colegul Alexandru Vasilescu – Sandu, și am început împreună să explorăm noul teritoriu.

- Unde este sala de mese?

- Haideți să vă conduc, Sir!

- Mulțumim!

Nelu Preda

-Uitați aici este, serviți absolut ce doriți din bufetul nostru și dacă doriți ceva ce nu este, cereți bufetierului.

Ne-am uitat siderați la bufetul care conținea fulgi de cereale, miere, diverse dulcețuri, pâine, lapte fierbinte, la termos, lapte rece, tot la termos, cafea cu lapte sau simplă, ceai Lipton simplu sau cu lapte condensat! La cerere se servea cafea braziliană sau arabica măcinată pe loc, sau suc de portocale din portocale stoarse în fața noastră, sau ouă ochiuri ori omletă!

- Bună dimineața! Eu sunt Liviu Samoilă, noul vostru

coleg și am să vă conduc în Site Office pentru formalitățile de angajare și instalare. Vă rog să-mi dați pașapoartele.

-Pentru ce vă trebuiesc? Întrebai eu.

-Trebuie să vi se facă actele de angajare temporar și ecusoanele de acces în Site-ul Centralei. Peste 10 minute trebuie să sosească microbuzul care circulă din jumătate în jumătate de oră între Campus și Site Office. O să primiți pentru instalare un acont de 200 de dirhami, care se va opri din prima leafă.

-De ce angajare temporară?

-Fiindcă asta este legislația în Emirate. Aveți deocamdată viză pentru o lună. Dacă vă încadrați rigorilor șantierului, după o lună veți zbura în Doha pe cheltuiala companiei, veți lua viză pentru încă o lună și vi se va face contract de muncă pe perioadă nedeterminată. Asta o să presupună vizită medicală cu set de analize complet, etc.

- Gata, haideți că ăsta e microbuzul nostru, urcați.

Am ieșit din hotel și o pală de aer fierbinte și umed ne-a izbit pe toți în față. Am urcat în microbuz, unde răcoarea reconfortantă ne-a calmat. Prin fereastră se vedea nu foarte departe Site-ul

Inadaptatul

Centralei Al Tawellah, un colos în mijlocul deșertului format din șase cazane de 1200 de tone de abur/oră, înalte cam cât Intercontinentalul, la baza cărora se vedeau bateriile de desalinizare a apei de mare lungi de circa 100 de metri și înalte de zece metri. Centrala urma să producă și electricitate și apă potabilă sau pentru irigații, urma să aflăm mai târziu. Microbuzul s-a pus în mișcare pe o șosea la început nisipoasă, mai apoi asfaltată, am trecut de un sens giratoriu unde era ramificația spre Autostrada Abu-Dhabi - Dubai și ramificația spre Centrală. După două-trei minute, am ajuns la punctul de control unde un Ofițer de la Security a notat datele mașinii, a privit fugitiv înăuntru și ne-a dat permisiunea să trecem.

- Ce șosele au ăștia băi tată! Zise Sandu

- Te ia somnul dacă nu ești atent, așa sunt de line!

Microbuzul a oprit la Site Office unde am coborât cu toții, apoi și-a continuat cursa până la primul cazan, cum aveam să aflăm că este prevăzut să facă la fiecare jumătate de oră.

- Haideți la Human Resources Office, să vă facă actele,

zise Liviu

- Hello, ei sunt noii veniți în dimineața asta. Poftiți

pașapoartele lor.

- Hello, tuturor, eu sunt Kumar, șeful Human Resources

Office. Aranjați-vă părul și hainele pentru o fotografie

pentru legitimație.

Clic, clic, clic și gata, ne-a imortalizat pe fiecare în parte.

- Până sunt gata legitimațiile, mergeți la casierie să încasați

Nelu Preda

avansul de 200 de dirhami, zise Liviu. Hai să vă conduc. O să constatați că au o logistică fără cusur, toate sunt la locul lor și totul e pregătit pentru o activitate cât mai productivă și plăcută!

Am luat banii, apoi legitimațiile, și însoțiți de Liviu am făcut un tur al Centralei cu” Charly Bravo”, mașina de intervenție rapidă care putea fi solicitată oriunde pe Site prin stația radio.

Colosul de oțel părea și mai mare de aproape, țâșnint ca un miracol în inima deșertului. Urma să începem activitatea de commissioning (Punere În Funcțiune, pe românește) la primul cazan, sub conducerea unui italian pe nume Matteo Franciolioni, care lucra de ceva timp în Emirate, având chiar cetățenie autohtonă. Urma să asigurăm parte mecanică a commissioning-ului, eu și Nicu Capră, având în subordine o echipă de aproape 30 de indieni, filipinezi, egipteni, marocani, etiopieni, pakistanezi, chinezi și alte nații din multele care lucrează în Emirate.

Am urcat pe ultima cotă a cazanului, am privit de jur împrejur, de-o parte deșertul nesfârșit, întrerupt în monotonia lui de stâlpii de înaltă tensiune care plecau de la Centrală spre Abu-Dhabi, iar de cealaltă, apele Golfului Persic, înspumate, din care aburi lăptoși se ridicau alene.

- Cam asta ar fi deocamdată, haideți să așteptăm

microbuzul de 12:30 să mergem la masa de prânz, spuse Liviu.

- Aveți grijă să nu vă puneți mintea cu tot ce oferă ăștia la

masă că o să plesniți în câteva săptămâni!

- De ce, întrebai eu?

- Păi n-ați văzut ce au dat dimineața? Stați să vedeți la

prânz și seara!

Inadaptatul

Sosi și microbuzul, iar în aproape 10 minute am ajuns la Campusul principal unde se servea masa de prânz și seară.

Meniul: Supă de ciuperci, sau supă de caracatiță, spaghete milaneze, sau tocăniță de burtă de vită, la comandă stick de porc sau vită, salate de roșii, vinete gratinate, castraveți, ardei gras, și nu mai înșir tot ce ofereau ca și garnitură. Bineînțeles totul se sfârșea cu un desert ales din vreo trei patru feluri, iar apoi cafea simplă sau cu lapte condensat olandez, ceai Lipton auriu simplu, sau cu lapte condensat.

După ce am terminat masa, cu același microbuz care ne-a adus am mers la Campul și hotelul nostru, care era pe malul mării, fiind dotat cu o plajă amenajată cu șezlonguri și umbrele, dar și cu nocturnă. După ce ne-am pus fiecare bagajele în ordine și le-am transferat în dulapuri, ne-am întâlnit pe plajă la o cafea, care putea fi găsită gratis în clubul hotelului, pe plajă. Mi-am aprins o țigară și la cafea am rememorat evenimentele prin care am trecut în mai puțin de o noapte și o zi. Ce ți-e și viața asta! Am rămas pe plajă până înspre seară, povestind cu noii mei colegi întâmplări notabile din viață, sau comentând pe seama noilor locuri unde ne-au purtat pașii. Seara a venit pe nesimțite, cu același ritual al mesei la fel de abundente, că nici nu știai ce să alegi mai repede, după care la club, am văzut un film pe player, fiindcă programele pe satelit erau destul de insipide, apoi la somn, fiindcă dimineață trezirea era la ora 6.

- Ți-a plăcut Sandule filmul?

- Da, Mihai, a fost bunicel!

- Ok, hai, noapte bună, somn ușor!

Nelu Preda

Prima zi

Țârrrrr, țârrrrr, țârrrr! Mă trezesc buimăcit de somnul profund în care căzusem spre dimineață după ce mă foisem toată noaptea de pe-o parte pe alta în așternutul cald și umed cu tot aerul condiționat. Umezeala era afurisită și accentua senzația de cald, fiindcă transpirația nu se mai evapora să răcorească, ci curgea șuvoi. Și asta nu a fost nimic, aveam să văd în șantier adevărata față a Golfului Persic și a climei lui. Mi-am luat și eu și Sandu cele trebuincioase și am mers la baie, ne-am ras, ne-am făcut toaleta, spălatul pe dinți, echipatul și haidem la masă. După un mic dejun copios, eram gata pentru prima zi de lucru. Microbuzul nu a întârziat să apară. Am urcat și ne-am așezat pe scaune cu ochii ațintiți către orizontul unde se zărea majestuasă Centrala.

-O să mergem întâi la biroul vostru din Șantier, apoi la atelierul mecanic să vă cunoașteți oamenii. Pe Matteo l-ați cunoscut ieri, el o să vă prezinte oamenilor din echipă la workshop. Am ajuns în Site, unde erau aliniate containere amenajate cu mobilier de birou și toate facilitățile pe linie de confort. Aer condiționat, bufet cu baxuri de ness granulat, ceai Lipton auriu și lapte condensat olandez, zahăr, toate la discreție. Nu ne venea să credem, nouă, veniți din țărișoara noastră sărmană și aproape înfometată!

Inadaptatul

-După cum ați observat, aici mai sunt încă 26 de colegi, ingineri români, care asigură commissioning-ul pe toate planurila la Centrală. Montajul îl fac subcontractori ai ABB, iar Punere În Funcțiune o facem noi ca angajați ai ABB- SAE- Sadelmy. Deocamdată ne concentrăm pe primul cazan, care trebuie ca luna viitoare să fie pornit. O să primiți instrucțiuni privind operațiunile necesare, fie de la Matteo, fie direct de la operatorii din Camera de Comandă al Centralei, după caz.

-Nicu și Mihai, voi mergeți cu mine, iar tu, Sandu, rămâi cu colegii electricieni care te vor pune în temă și te vor conduce la Atelierul Electric.

Am mers la biroul lui Matteo, care ne-a salutat, iar apoi la Atelierul Mecanic, unde ne așteptau cu interes tehnicienii pe care urma să-i coordonăm.

- Good morning gentlemens! - Zise Matteo.

- Domnii sunt ingineri mecanici români și vă vor coordona

de acum înainte!

- Dânsul este Nicu Capră, iar dânsul este Mihai Predescu!

- Good morning Sir, ne spuseră fiecare în parte, aliniindu

se în șir indian și dând pe rând mâna cu noi.

- Acesta este Atelierul mecanic. Am achiziționat tot ce am

crezut că este necesar. Dacă ar mai fi nevoie de ceva, nu ezitați să-mi spuneți și vom cumpăra – zise Matteo.

Am privit cu încântarea unui cunoscător, sculele de calitate și atelierul constituit din două containere marine, amenajate cu rafturi și câte două unități de aer condiționat, care de-abia făceau față căldurii sufocante de afară. Pentru deplasare

Nelu Preda

rapidă în interiorul șantierului aveam o motoretă Piagio, iar pentru transportul de material un Nisan pick-up diesel. Am primit și eu și Nicu câte o stație radio pentru care ni s-a făcut instruirea și am purces la prima intervenție pe teren. Trebuia demontată o vană telecomandată al cărei tijă filetată se îndoise fiindcă limitatorii electrici rămăseseră blocați și nu-și ma făcuseră rolul, iar actuatorul (motorul electric) mersese până se blocase declanșând siguranțele electrice; Cel puțin asta ni s-a transmis prin stație din Camera de comandă a Centralei. Am pus în pick-up o trusă de scule, am plecat eu cu Nicu, Fernando – un filipinez, și Adel – un egiptean, ambii tehnicieni, să vedem despre ce este vorba. Vana avea indicativul PLG-16 și trebuia să se afle la nivelul 20 al cazanului de abur. Cazanul de abur era produs de firma Babcok din Germania, iar armăturile (robineți, supape, pompe, etc) erau în marea lor majoritate produse de firma Sempell. Am mers toți patru la baza cazanului așteptând liftul să coboare, apoi am urcat până la cota 20. După câteva investigații, am depistat vana cu pricina, și am descoperit că era de-a dreptul contorsionată tija și suportul acesteia, singura soluție fiind înlocuirea totală. Am fost nevoiți să o tăiem manual, cu fierăstrăul, pentru ca apoi, să mergem pe cazanul doi, de unde să demontăm surata acestei PLG-16 pe care să o punem pe cazanul unu, până va fi comandată alta nouă.

- Nicule, asta trebuie reglată, altfel ne face iar beleaua. O

să mă ocup eu de ea, zisei eu.

- Păi te pricepi și la partea electrică Mihai?

- Ei, da, nu e mare lucru. O închidem de tot manual și-i pun

limitatorii pe zero.

Inadaptatul

- Nu m-am gândit la asta, credeam că e mai complicat. De

fapt, când știi ceva e simplu.

- Fernando, ia niște WD-40 și spray-iază vana și pensuleaz-o să fie ca nouă, please!

WD-40 era un spray lubrefiant pe bază de hidrocarburi, pentru rachete, care dilua vopseaua, printre altele. Nici n-a terminat Fernando de retușat vopseaua de pe vană, că din lift au coborât doi inși în combinezon bleu, care s-au apropiat de noi.

- Bună ziua! Eu sunt Hans și colegul meu este Johan. Ni s

a comunicat de la Camera de control că ați înlocuit PLG-16 și am venit să o reglăm.

- Bună ziua! Eu sunt Mihai, coleglul meu este Nicu, iar

dumnealui Fernando, și dânsul Adel- spusei eu.

- Am reglat eu vana!

- Aveți tester? - Întrebară ei.

- Nu, m-am descurcat și fără!

- Sper că nu vă deranjează dacă verificăm cu testerul – zise

Hans, n-am dori să mai pierdem o vană care costă destul.

- Așa este, am găsit-o contorsionată, priviți resturile din ea,

spusei eu.

Cei doi au montat testerul pe priza vanei și au început controlul. Au terminat și au comunicat prin radio operatorului din Camera de control să închidă și să deschidă vana. S-au uitat unul la altul, iar Hans mă întrebă:

- Sunteți reprezentantul Sempell?

- Cine eu, zisei, nu, sunt de la commissioning!

- Vă deranjează dacă vă căutăm când mai avem probleme

Nelu Preda

cu vreo vană... un sfat nu strică niciodată!

- Nu, deloc, cu plăcere, spusei eu.

- Ok, mulțumim, noi am plecat, o zi bună vă dorim!

- La revedere!

- Nicule, văd că se apropie prânzul! Hai să mergem spre

atelier.

- Ok, Mihai! Hai Fernando, ia trusa și hai la mașină, zise

Nicu – Adel, ajută-l!

Am mers la pick-up și am demarat spre atelier. Aici ne aștepta Matteo care ne-a felicitat pentru primul nostru succes în activitatea la Al Tawellah. Am luat apoi microbuzul spre sala de mese unde conform tipicului am luat un prânz copios, pauza de jumătate de oră de relash, apoi din nou în șantier, împărțind sarcini și supraveghind ca acestea să fie duse la bun sfârșit de către tehnicieni. Așa a venit ora 17 când ne-am retras spre Camp. Dușul, cina și un somn profund fără vise.

Dubai

Zi după zi au trecut într-un ritm susținut prinși de activitățile cotidiene pe șantier și a venit în sfârșit vineri care era liberă conform calendarului și cutumelor islamice. Aveam la dispoziție transport gratuit cu microbuze fie în Abu-Dhabi, fie în Dubai. Eu cu Sandu am ales să vizităm întâi Dubai. Drumul către Dubai dura circa o oră jumătate pe autostrada netedă ca oglinda, pe care microbuzul rula cu 120 de km/oră. Cât cuprinde cu ochii

Inadaptatul

erau dune de nisip printre care se întindea ca un triumf al artei inginerești, autostrada. Pe lateralele autostrăzii erau stâlpi de iluminat” a giorno” pe timp de noapte și panouri publicitare din sută în sută de metri. La intrarea în Dubai, ne-a întâmpinat pe latura dreaptă Clubul de golf, al cărui gazon impecabil se vedea ca un miracol în ariditatea deșertului, iar în stânga, pe o colină, palatul emirului de Dubai, strălucind în soare cu arhitectura tipic islamică din teracotă multicoloră. De-o parte și de alta, strada era străjuită de un cordon de gazon de un verde crud, pe care se vedeau furtunele de irigație care îi dădeau viață. Am coborât în fața Hotelului Sheraton, punctul de unde urma să vină microbuze din oră în oră, ultimul fiind la ora 21:00. Am cumpărat o hartă turistică a orașului cu 3 dirhami, adică aproape un dolar, și am început șovăielnic să-l descoperim. Ne-am îndreptat spre Deira – cartierul comercial, unde erau și restaurante, lucru rar în Emirate, și o puzderie de magazine cu tot ce-ți puteai dori, în regim de duty-free, adică prețuri fără taxe incluse. Emiratele, cu uriașele venituri din petrol, își permiteau să nu impoziteze comerțul, acesta dezvoltându-se exploziv. În Dubai veneau la cumpărături comercianți din lumea întreagă, în special din Rusia, dar aveam să întâlnim și bișnițari de-ai noștri care își făcuseră fieful la un hotel din Deira, denumit chiar” Deira”, după numele cartierului. Era Ramadan, iar fumatul era interzis pe stradă, așa că am intrat într-un restaurant și am comandat câte o bere, savurând un trabuc cu sipcă de alun, care începuse să îmi placă atât de mult în săptămâna de când eram în Emirate și costa doar un dirham. Obișnuiam să-l savurez cu o gelata de vanilie, dar era bun și cu

Nelu Preda

berea, binevenită după o săptămână de sucuri și apă plată. Deira, era despărțit printr-un canal de restul orașului, canal care se traversa cu niște barcazuri de lemn de teck, motorizate destul de primitiv dar eficient, care făceau un dute-vino cu pasageri contra unui dirham, cât era ziua de mare și până târziu în noapte, când orașul devenea mult mai animat decât ziua. După trabuc și bere, prima grijă a fost să-mi achiziționez un ceas antiacvatic, fiindcă Orex-ul meu cedase datorită transpirației abundente pe care o aveam din cauza umidității. Cum am mai spus, umiditatea era de 90-95%, iar transpirația nu se mai evapora să răcorească corpul, ci curgea prin porii deschiși ai pielii, pierzând și bând zilnic, până la 5-6 litri de apă. Nu puține erau cazurile de leșin pe șantier din cauza deshidratării. Am intrat în unul din nenumăratele magazine de ceasuri și ochii mi-au căzut pe un ceas drăguț, negru, cu dublu afișaj, analogic și digital, antiacvatic și bineînțeles cu cuarț. Negustorul mi-a cerut 50 de dirhami, eu i-am oferit 20 și în final l-am adjudecat cu 30. Cam ăsta era obiceiul locului după cum aflasem de la colegii mai vechi. Pentru tot, absolut, trebuia să te tocmești ca să nu te lași” jumulit”. Sandu și-a luat și el un ceas mai de lux, la vreo 50 de dirhami, însă cu o carcasă aurită și cu brățară asemenea.

- Mihai, hai să mâncăm câte un kebab, că mie parcă mi-e

foame, zise Sandu.

- Ok, și mie mi-e, am spus eu..

Ne-am oprit la o terasă unde se servea kebab și am comandt două cu carne de oaie și sos de năut, un delciu specific bucătăriei arabe, precum și două pepsi-cola.

- Dacă-mi spunea cineva că voi lucra în Emirate, l-aș fi

Inadaptatul

trimis la plimbare sau la doctor – zise Sandu.

- Da, nici eu nu mi-aș fi imaginat că lumea este atât de mică

și pot ajunge să lucrez aici, pe bani adevărați – am zis eu.

- Ai văzut câte orașe nepopulate au ăștia, și tot mai

construiesc... Ce-or face cu ele, n-au ce face cu banii?

- Lasă-i pe ei, hai să vorbim de ale noastre. Ai grijă ce

vorbești cu Liviu fiindcă e omul patroanei, Angela Spiroiu. Am aflat că a lucrat ca atașată D.I.E. la ambasada noastră în Abu-Dhabi și acum este secretară la o firmă de Rent-a-car, ocupându-se totodată de noi și firmă. Se spune că este amanta lui Ragazzini, șeful ABB în Emirate. Se pare că salariile noastre sunt mult mai mari decât mia de dolari ce ne-o dau nouă, dar ei le ridică cu semnătură falsă în numele nostru și-și împart banii între ei – am zis eu.

- De unde știi?

- Ei, mi-a spus mie un funcționar indian cu care m-am

împrietenit în Site Office despre bani, iar restul am aflat de la cei mai vechi pe aici. Se pare că la sfârșitul lunii vom zbura la Doha pentru o nouă viză de intrare de o lună, apoi urmează viza pe un an și contractul de muncă. Așa mi-a spus indianul – Kumar îl cheamă. Am băut împreună o sticlă de whisky și și-a dat drumul la gură despre bani și restul. Din câte am citit eu, ABB-ul ăsta este un concern al Vaticanului, administrat de călugării iezuiți, care cam sunt serviciul secret al Vaticanului și destul de periculoși.

- Ei, fabulații, de unde și până unde – zise Sandu.

- Deie Domnul așa să fie!

Nelu Preda

- Hai să mai dăm un tur pe la magazine, fiindcă aș vrea ca

la salariu să-mi iau o cameră video – zise el.

- Hai!

Străzile animate de o mulțime pestriță prin care predominanți erau indienii, pakistanezii și filipinezii, dar și o mulțime de europeni veniți pentru afaceri sau slujbă, făceau din Dubai o adevărată metropolă a orientului mijlociu. Clădiri majestuase, țâșnite literalmente din nisip, populate de reclame multicolore, și un vacarm care nu se potolea decât târziu în noapte.

- Cred că Sony asta îmi place! Doar 500 de dirhami! Când

mai vin, o iau și o trimit acasă pe primul coleg care pleacă în țară

- Ok, hai să mergem că mai sunt 15 minute până la plecarea

microbuzului de la Sheraton Hotel.

- Hai!

Am luat microbuzul și o altă oră și jumătate am moțăit în semiobscuritatea cabinei, în zumzetul monoton al motorului și fâșâitul aerului pe caroseria mașinii. Am ajuns destul de târziu, în jurul orei 22:30, am făcut un duș și am mers la culcare rememorând primele impresii despre Dubai.

Inadaptatul

Abu-Dhabi

E vineri dimineață, orele 8:20. M-am sculat fără ajutorul deșteptătorului și am mers agale la duș. Sandu rămăsese în pat moțăind în continuare. Am făcut duș, m-a ras și m-am spălat pe dinți, după care întors în cameră l-am înghiontit puțin pe Sandu.

- Dacă vrei să mai prindem micul dejun, hai odată, scoală

leneșule!

- Bine, bine... Acușica, dar mi-e un somn! Știi bine că

aseară am făcut over-time până la 22:00!

- Am zis că astăzi mergem în Abu-Dhabi, ai uitat?

- Eiii, nu dar... Hai că merg să fac duș și vin imediat la

micul dejun. Ia-o înainte!

- Ok, Sandu!

Am mâncat și eu și Sandu, pe care l-am așteptat și nu a întârziat să apară după vreo zece minute, apoi am mers în cameră și ne-am pregătit de plecare. Urma să plecăm cu microbuzul de 9:00, care ajungea în Abu-Dhabi, deasemenea la Hotel Sheraton, similar cu Dubai. Până la microbuz am mers în club la o cafeluță și un trabuc, doar eu, fiindcă Sandu nu fuma.

- Uite, cred că ăsta este Microbuzul spre Abu-Dhabi- zise

Sandu - hai repede să nu plece fără noi.

Am ieșit în aerul încins deja de soarele necruțător care proiecta în aerul deșertului imagini vălurite. Am urcat și microbuzul a demarat ușor spre Abu-Dhabi. După aproape o oră și jumătate, am ajuns la intrarea în Abu-Dhabi, flancată de

Nelu Preda

palmieri majestuoși și covoare laterale de gazon de-un verde crud, sănătos – o minune în arșița deșertului. Am trecut întâi pe lângă Gulf Hotel, aflat în proximtatea aeroportului, ca mai apoi să intrăm în orașul aflat pe țărmul Golfului Persic, cu o arhitectură ce avea să ne impresioneze. Prima remarcă a fost puținătatea persoanelor de pe străzi, predilect rezidenți, localnicii fiind recunoscuți ușor după veșmintele din mătase albă și capul acoperit cu năframa și șnurul tradiționale – bărbații, iar femeile cu burka neagră și ferigeaua care le acoperea complet fața. Mult mai tradiționalist și mai rigid, Abu-Dhabi se deosebea mult de Dubaiul liberal, unde comerțul înflorea și era tolerată băutura și chiar casele de toleranță. Magazinele erau mult mai puține și mai scumpe decât în Dubai, așa că m-am limitat să cumpăr un bax de țigări, iar Sandu un set de Duracell pentru walkmen. Am mers la restaurantul hotelului Sheraton, unde am comandat câte un coniac cu pepsi, în așteptarea Microbuzului de ora 13:00. Băuturile alcoolice erau destul de scumpe, iar cei naturalizați aveau licențe speciale pentru a le putea cumpăra din depozitele speciale. Una peste alta, nu se poate compara Abu-Dabi cu Dubai nici pe departe. Arată frumos, dar cam atât! Am ajuns pe ultima sută de metri ca să mai putem servi prânzul, cantina fiind deschisă pentru prânz dela 12.30 la 15:30, am servit prânzul și apoi ne-am răsfățat sub umbrele pe șezlongurile de pe plajă și în valurile înspumate, care aveau aproape 36 de grade celsius, și din care se ridicau aburi lăptoși. Seara, ne-am retras la un film în club, apoi la un biliard, după care, la culcare.

Inadaptatul

Pornirea primului cazan

Trecuse aproape o lună de muncă intensă și iată că rezultatele nu întârziară să apară. Veni și ziua de pornire a primului cazan și a turbinei acesteia. Premergător pusesem la punct toate instalațiile făcând filtrări și spălări cu acid clorhidric, apoi cu hidrazină care presupuseseră o muncă titanică, efortul fiind amplificat de căldura insuportabilă și umiditatea excesivă. Prima etapă era pornirea în gol a cazanului și suflarea tubulaturii până la turbină, bypassată, pentru ca impuritățile să nu ajungă la palele turbinei atât de sensibile datorită turației extraordinare la care lucrau. Cazanul a fost adus la temperatura de regim, apoi” aburul viu” la circa 400 de grade celsius a început să țâșnească cu un zgomot asurzitor pe o tubulatură provizorie în afara Centralei. Procesul a durat câteva ore bune, până ce o placă țintă care se introducea pe tubulatură n-a mai prezentat nici o urmă de lovituri de la impurități. S-a redus focul în cazan la regimul de veghe și am procedat la demontarea tubulaturii temporare și cuplare tubulaturii permanente spre turbină. După aceea s-a pornit iară focul în regim de sarcină maximă și s-a deschis vana principală de” abur viu” spre turbină, care a început să se învârtă încet și apoi din ce în ce mai rapid, până a ajuns la turația de sincronizare, adică de conectare la Sistemul Energetic Național. Am fost invitați cu toții în Camera de control a Centralei, unde am fost serviți cu doze de băuturi reci de la lada frigorifică, care ne-au mers la suflet.

Nelu Preda

- Diseară sunteți cu toții invitați la Gulf Hotel pentru

sărbătorirea evenimentului – spuse Ragazzini, managerul ABB SAE - Sadelmy. Puteți pleca mai devreme astăzi să vă pregătiți de petrecere. Mașinile vor veni să vă ia la ora 18:00.

- Asta da veste - spuse Nicu, tare sunt curios cum o să fie!

- Da, și eu sunt curios, hai să mergem în Site la birou să

bem un ceai și apoi cu mașina spre Camp. Deja căpătaserăm permisiunea să ne deplasăm cu mașina de serviciu de la Camp în Site, fără să mai așteptăm după microbuzele regulate.

Veni și ora 18 și microbuzele nu întârziară să apară la

poarta Campului. Ne-am urcat, ne-am așezat confortabil și am demarat spre Abu-Dhabi – Gulf Hotel. Drumul a durat deasemenea în jur de o oră jumătate, timp în care ne-au defilat pe fereastră dunele, stâlpii de iluminare, reclamele și din loc în loc mici orășele pierdute în deșert, toate aparent pustii, fără vreun om pe stradă, și cu arhitectura islamică invariabilă. Am ajuns la intrarea în Abu-Dhabi, străjuită ca și-n Dubai pe laterale de covoare perfecte de gazon verde, plantat pe pămân care fusese după cum aflasem, importat din Europa, și întreținute cu cheltuieli exorbitante. Tot de-o parte și alta flancau palmieri pitorești.

Gulf Hotel era hotelul Internațional Airport Abu-Dhabi, unde se cazau echipajele Companiei Aeriene Gulf, dar și echipajele avioanelor în tranzit prin Abu-Dhabi. Ne-a întâmpinat o clădire majestuoasă cu circa zece etaje, iluminată în roz de reflectoare plasate la bază și cu o curte vastă, gazonată impecabil unde erau întinse mese și unde ne aștepta un bufet suedez, înșiruit pe circa treizeci de mese, cu tot ce vă puteți închipui în materie

Inadaptatul

de preparate culinare. Toată curtea era flancată cu lampione multicolore și în față se afla o scenă pe care urma să admirăm un adevărat program artistic. Ne-am așezat fiecare la mese și am comandat băuturi. Am luat câte un platou din cele aranjate la capătul apropiat al bufetului suedez și am început să le umplem fiecare cu ce ne-a tentat mai tare. Pe scenă a urcat Ragazzini, cu un microfon în mână și a început să ne vorbească:

- Domnilor, am plăcerea să vă felicit pentru munca

susținută pe care ați desfășurat-o în activitatea de commissioning, care a dus la punerea în funcțiune a primului cazan cu o săptămână mai devreme. Apreciez acest efort și vă doresc distracție plăcută! Let party, Now!

Pe scenă a urcat o orchestră care a început să intoneze în surdină ritmuri de jazz, apoi o cântăreață a început cânte hituri la modă. Seara a decurs foarte reconfortant, cu discuții despre toate cele și cu o ureche și ochii la scenă pe care în final și-au făcut apariția o trupă de balerine rusoaice. Petrecerea s-a terminat târziu în noapte, când ne-am întors cu microbuzele la Camp, am făcut duș și am căzut într-un somn adânc, provocat și de consumul de alcool după o perioadă bună de abstinență.

Nelu Preda

Doha

- Bună dimineața – zise Matteo – azi tu și Nicu nu veți

lucra. Trebuie să zburați la Doha pentru a obține o nouă viză de intrare în Emirate de o lună de zile. Mergeți la biroul Logistică din Site Office.

- Ok, boss, o zi bună să aveți cu toții!

Am chemat” Charly Bravo” prin stație, și am mers amândoi în Site Office unde ni s-au înmânat biletele de avion și pașapoartele.

- Mergeți în Camp și îmbrăcați-vă de oraș, iar la ora 9 va

veni un S.U.V. Nissan Patrol cu care veți merge la Abu-Dhabi Internațional Airport. Aveți avion spre Doha la ora 11:00 – spuse funcționarul de la Logistic Office.

- De prânz o să mâncați pe cheltuiala dumneavoastră în

Doha, dar cereți bonurile fiscale pentru decont.

- Mulțumim – spuserăm noi.

Am mers în Camp cu microbuzul regulat și ne-am pregătit de drum. La ora 9 fără zece minute eram la intrarea în Camp amândoi și Nissanul Patrol nu a întârziat să apară. Ne-am înbarcat și am demarat spre aeroport. Au urmat obișnuita oră și jumătate de imagini deșertice alternate cu orășele pierdute în imensitatea deșertului, zumzetul motorului și fâșâitul aerului pe caroseria S.U.V.-ului care mergea cu 120 de km/oră. Am intrat în aeroportul care, cum am mai spus era impresionant prin arhitectura futuristă de scoică uriașă. Am trecut prin filtrul de securitate și am așteptat anunțul de îmbarcare în direcția Doha.

- Pasagerii cursei Gulf 343 în direcția Doha, sunt rugați să

Inadaptatul

se prezinte la poarta 10 în vederea îmbarcării – se auzi o voce feminină cu ton profesional.

Am pregătit biletele și eu și Nicu, și am pornit să descoperim acea poartă 10 din multitudinea acestora. Am găsit-o și am prezentat biletele, iar stewardesa ne-a îndrumat spre locurile noastre care erau alăturate. Avionul, un Boeing 737, era full de pasageri, circa 280, majoritatea arabi, femeile având compartiment separat de al bărbaților. Am remarcat că eram singurii europeni și mai erau câțiva indieni ca străini printre localnici. Avionul a rulat cu motoarele la ralanti spre capătul pistei iar apoi cu ele turate la maximum a început rulajul de decolare și s-a desprins începându-și zborul pe o pantă abruptă până la înălțimea de croazieră. Stewardesele, cu uniforma specifică companiei, de o frumusețe fără cusur începură să plimbe cărucioare cu refresh-uri pentu călători, oferind fiecăruia ce dorea să bea. Zborul a fost de circa 45 de minute, aproape în totalitate pe deasupra apelor Golfului Persic, înțesat de platforme petroliere marine. Am aterizat fără nici un incident la Doha International Airport și am rămas în așteptarea cursei de întoarcere la Abu-Dhabi, în spațiul neutru al acestuia neavând viză de Doha asigurată. Aeroportul era modest față de cel din Abu-Dhabi, dar am găsit un magazin de muzică interesant unde spre surprinderea mea am găsit casete audio cu hiturile lui Gheorghe Zamfir, fapt ce a făcut inima de român să-mi tresalte. Am mai cumpărat câteva casete ale celebrei Vaya con Dios și am luat prânzul împreună cu Nicu, la unul din multele restaurante ale aeroportului, având grijă să cerem fiecare bon fiscal. Privit

Nelu Preda

orașul prin ferestrele aeroportului, de la etajul superior, se vedea clar ca fiind modest față de Dubai și Abu-Dhabi. Veni și ora îmbarcării spre Abu-Dhabi.

- Pasagerii cursei Gulf 210 către Abu-Dhabi sunt rugați să

meargă la poarta 7 – se auzi o voce feminină în megafon.

- Hai să vedem unde e și asta – zise Nicu.

- Cred că în dreapta, fiindcă aici se vede 3 și sunt

crescătoare spre dreapta – zisei eu.

- Prezentați vă rog biletele, domnilor.

- Poftiți domnișoară.

- Locurile dumneavoastră sunt la mijloc și pe dreapta

culoarului. Sunt alăturate.

- Mulțumim, domnișoară!

Ne-am instalat în fotolii și după câteva minute căpitanul aeronavei ne spuse bun venit în aeronavă, rugându-ne să ne punem centurile de siguranță în vederea decolării. Avionul acceleră motoarele, țintuindu-ne în fotolii, rulă pe pistă și se desprinse în înaltul cerului. Jos se vedea orașul cu clădiri modeste față de cele din Emirate. Avionul ajunse în câteva minute la 10.000 de metri – înălțimea de croazieră și viteza de circa 900 de km/oră, care era afișată pe un monitor împreună cu harta zonei și traseul aeronavei marcat în timp real pe ea. O stewardesă ne ținu instructajul obligatoriu despre vesta de salvare și masca de oxigen, precum și despre toboganele de evacuare de urgență. Am ajuns cam în 45 de minute la Abu-Dhabi Airport, am făcut formalitățile vamale și de frontieră obținând o nouă viză și apoi am dat iama în magazinele duty-free, de unde se puteau cumpăra băuturi alcoolice, prohibite în U.A.E. Am cumpărat câte

Inadaptatul

cinci sticle de Tequila și Whisky, apoi am ieșit în foaier unde ne aștepte șoferul Patrolului pe care l-am recunoscut imediat. Ne-am urcat în S.U.V. și am demarat în înserare spre Al Taweelah Camp acomodation. Am ajuns destul de târzior, dar nu atât de târziu încât să nu ne omenim colegii, punând la bătaie câte o sticlă de tequila eu, iar Nicu una de whisky. Am făcut duș și am purces la culcare, proces accelerat de alcoolul cu care nu mai eram obișnuiți de-acum.

Întâlnirea

Au mai trecut câteva săptămâni și iată că am plecat iară la Dubai, de data asta singur, să schimb niște dirhami în mărci pentru a-i trimite acasă părinților. Vineri la prânz, am luat microbuzul de 13:00 spre Dubai. Am ajuns ca de obicei după circa o oră jumătate la hotel Sheraton. Casele de schimb valutar se găseau tot în Deira, așa că am luat-o agale pe drumul cunoscut. Am ajuns la micul port unde amarau barcazurile pentru traversarea canalului. Acolo, o mulțime de ”ilegaliști” indieni, pakistanezi, egipteni, erau mânați de la urmă de câțiva polițiști pakistanezi, cum aflasem că sunt toți în Emirate, cu gârbaciuri de frânghie, iar aceștia colcăiau precum peștii în vârșă. Am trecut nestingherit pe lângă ei, fiindcă trebuie să spun că europenii au un statut special în Emirate, fiind deosebit de respectați, întreaga logistică industrială fiind asigurată de ei, fapt ce le asigură full

Nelu Preda

free acomodation, adică masă, casă, mâncare și mașină gratuite, plus primă de instalare de 40.000 $. Am schimbat banii, când aud câteva vorbe rostite românește. Mă întorc și văd trei femei, de aproximativ 40 de ani râzând:

- Hai fato că l-am păcălit și pe ăsta! Așa ieftin n-am mai

pomenit în viața mea. Trebuia să mi-o dea și cu lumânare!

- De ce fată tu, dacă e duty-free, nu e normal să fie așa?!

- Las’c-o dau acasă dublu și tot e convenabilă față de ce e

pe piața noastră. Sony profesional cu 450 $?!

- Bună ziua! – Zisei eu – Dacă vă mai tocmeați, o

cumpărați și mai ieftin. Cam așta este obiceiul locului, să ceară de două trei ori cât face. Dacă nu știi să te tocmești, te cam păcălești.

- Bună ziua! - Zise cea mai voinică și roșcovană.

- Mătăluță de unde apăruși? – Mai ales românaș de-al

nostru?!

- Mă numesc Mihai Predescu, sunt inginer și lucrez aici de

câteva luni la o centrală termoelectrică și de desalinizare. Dumneavoastră văd c-ați venit pentru comerț, greșesc?

- Nu, nu greșiți domnu’ inginer. Noi suntem pentru marfă,

facem bișniță mai pe românește. Eu sunt Maricica, Iar prietenele mele Olga și Florentina. Ne pare bine că v-am întâlnit atât de departe de casă.

- Spuneți-mi simplu Mihai, nu e cazul să fiți protocolare.

- Și cu ce ocazie prin Dubai azi, domnu’ inginer?

- Am venit să schimb niște bani să trimit părinților pentru

lemne. Eu iau salariul în dirhami și am schimbat în mărci germane, că sunt mai ușor de schimbat în țară în lei.

Inadaptatul

- Ai schimbat banii deja?

- Da!

- Dacă nu-i schimbaseși îți dădeam noi lei, sau mărci

pentru părinții tăi și ne dădeai la schimb dirhami la cursul zilei... Ar fi fost avantaj reciproc. Nu mai plăteam comisioane de schimb. Aici mai ai treabă acum?

- Nu prea, zicem să merg la o bere. Sunteți invitatele mele

dacă nu aveți altă treabă.

- Nu, deloc, pe astăzi chiar am terminat cu cumpărăturile,

mâine avem avion. Vrem să mergem la plajă și apoi, diseară să ne aranjăm bagajele cu marfă. Nu vrei să bei o țuică de-a noastră neaoșă?

- Ba, n-aș zice nu! – Sunt luni bune de când n-am mai

gustat țuică. Am să merg, mulțumesc!

- La ce hotel sunteți cazate?

- La Hotel Deira.

- E confortabil?

- Eiii, nici prea prea, nici foarte foarte, merge pentru noi,

că n-am venit pentru distracție și e mai acceptabil ca și preț. Mâncare bunicică, tur al orașului inclus, mașină până la plajă și înapoi... Trai neneacule! Numa’ azi noapte n-am putut dormi de huruitul ventilatorului de la aerul condiționat. Am rugat-o pe Rodica să-mi dea altă cameră.

- Care Rodica? – Întrebai eu.

- Recepționera hotelului – a fost tură de noapte, dar tre’să

apară acum că am invitat-o la o cafea și o țuică de aseară. Cred că și-a făcut somnul pe azi.

Nelu Preda

- Înțeleg că e româncă, nu? – Zisei eu.

- Da, piteșteancă de-a noastră, e venită de un an și mai bine

la lucru. Câștigă binișor!

- E în vârstă?

- Nu, are vreo 28 de ani, numa’! De ce dom’ inginer?

- Aaa, doar așa, de curiozitate.

Am ajuns la hotel și am intrat în foaier unde erau măsuțe și canapele confortabile.

- Luați loc dom’ inginer - merg în cameră să aduc țuiculița – spuse Olga. Maricica, comandă tu cafeaua.

- Cum o doriți domnu’ inginer, dulce sau amară?

- Dulce, Maricica!

- Bună ziua, bună ziua! – Ce fac fetele? – Zise o brunetă cu

ochii verzi, păr negru corb și o siluetă de viespe, nu prea înaltă, să fi avut 1.65 cm, îmbrăcată cu o fustă bej de mătase vaporoasă și o bluză de dantelă albă, pe sub care se întrezăreau niște sâni potrivit de mari, dar ”obraznici”. Părul îl avea legat într-un coc simplu, dar elegant, numai bun pentru căldura omniprezentă, cu tot aerul condiționat. Avea niște sandale bej elegante cu tocuri potrivit de înalte, comode.

- Rodica, ți-l prezint pe domnul inginer Mihai Predescu.

Dumnealui lucrează ca și tine aici în Emirate! – Zise Florentina

- Îmi pare bine de cunoștință, domnule inginer. Rodica,

Rodica Țărăscu – a spus întinzându-mi mâna.

- Mihai, simplu, pentru prieteni, Rodica!

- Unde lucrezi Mihai?

- La Al Taweelah, Rodica, știi unde este?

- Ei, am idee Mihai, dar n-am fost niciodată acolo, știu doar

Inadaptatul

că e o termocentrală.

- Aaaaa, a venit Olguța cu țuica! Pune dragă în pahare că

așteaptă omul ăsta să-l omenim! – Spuse Maricica ce venise cu cafelele.

- Hai noroc și când ne-o fi mai rău să ne fie ca acum!

- Noroc!

- Rodico fato, ce zici de domnu’ inginer, frumos e, deștept

e, liber e, copt la minte e, are 33 de ani! Ce mai aștepți? - Zise Olga.

- Hai măi Olga, nu poți fi serioasă nici măcar o clipă?!

- Domnul inginer, pardon, Mihai, poate are logodnică, sau

planurile lui, de ce mă bagi pe mine în viața lui fără voie?

- Rodica, stai liniștită. În ce mă privește nu am pe nimeni

în momentul de față. Am avut o legătură destul de serioasă, dar la vestea plecării mele în Emirate a întrerupt relația. A zis că nu poate trăi prin corespondență!

- Serios? – Zise Rodica - și eu am pățit aproape la fel!

- Bună cafea, bună țuică! – Problema este că s-a făcut cam

târziu și trebuie să ajung la masa de seară. Mulțumesc mult pentru tratație. Uitați, ăsta este numărul de telefon de la recepția hotelului meu – am zis eu. Când mai veniți mi-ar face plăcere să ne mai vedem.

- Uite și numerele noastre din țară, domnu’ inginer, poate

aveți ceva de trimis sau de primit prin noi și păstrăm legătura. Dacă mai aveți dirhami nu-i mai schimbați la casele de schimb

Nelu Preda

că vi-i schimbăm noi când venim lunar și câștigăm reciproc comisionul de schimb.

- Ok, o să le spun și colegilor – am zis eu.

- Poftim și cartea mea de vizită Mihai, zise Rodica și mă

sărută tandru pe obraz. Să mă cauți când ai timp – zise.

- Sigur! Sigur că da, Rodica!

- La revedere tuturor – spusei eu – zbor lin și spor în

afaceri!

- Să te audă Cel de sus! – Zise Olga.

- La revedere! – Am zis eu ieșind din holul Hotelului

Deira. Am mers destul de grăbit pe străzile încinse de soarele torid, fapt care m-a făcut să cam transpir, până la canal unde am luat un barcaz care tocmai se umpluse și era pe picior de plecare.

Microbuzul aștepta la hotel Sheraton. Am urcat și am adormit aproape instantaneu, moleșit de țuica cu care nu mai eram obișnuit și căldura ucigătoare. Restul îl bănuiți deja – o oră și jumătate de somn în microbuz, masa de seară, dușul și somnul atât de necesar în condițiile programului de nouă ore zilnic, șase zile pe săptămână.

Inadaptatul

Revederea

Săptămâna trecu chinuitor de încet, cu toate treburile și problemele care nu conteneau să apară pe șantier, dar gândul meu era invariabil la Rodica. Rememoram chipul ei angelic, silueta sveltă, ochii verzi ademenitori și zâmbetul fermecător. În fiecare seară ceva mă împingea să-i telefonez, să-i aud glasul cristalin, dar altceva mă frâna în impulsul meu, de teama poate de a nu fi considerat insistent. În cele din urmă mi-am luat inima în dinți miercuri seara și am sunat-o. Mi-a răspuns un glas feminin profesional:

- Alo, aici Deira Hotel. Cu cine doriți?

- Cu Rodica Țărăscu v-aș ruga!

- Cine sunteți?

- Mihai Predescu este numele meu!

- Hi, hi, hi! Nu m-ai recunoscut? Sunt chiar eu, Rodica!

- De ce nu ai sunat până acum?

- Ei, am zis să nu deranjez!

- Tu, să deranjezi?! Cum așa, să-ți iasă asta din cap!

- Ok, ce mai faci, cum ți-a mers zilele astea?

- Sincer, mi-ai lipsit! Poate ți se pare deplasat să vină de la

mine, dar sincer mi-ai lipsit!

- Și tu mie, Rodica! De-abia aștept să vină joi seară să ne

vedem!

- Da, și eu! Am să te aștept la Hotel Radison, fiindcă nu

Nelu Preda

vreau să știe colegii mei viața mea personală. Nu fiindcă aș avea de ascuns ceva, dar e mai bine.

- Ok, ne vedem pe la ora 20 mâine seară.

- Ok, pa, pa! Te pup!

Joi dimineață mi se părea că timpul a intrat într-o buclă din care nu mai iese, s-a dilatat și nu mai trece o dată. Mi-am îndeplinit sarcinile fără nici un chef și cu nerăbdarea ca programul să se termine și să-mi iau zborul. Aveam inima cât un purice să nu apară ceva neprevăzut și să trebuiască să rămân la over-time, ratând întâlnirea. În afară de o vană comandată pneumatic de la Stația de Reducere Răcire a aburului viu, n-a fost nici o problemă deosebită. Vana era într-o poziție foarte tâmpită și a trebuit să folosesc un schelet improvizat cu niște bucăți de țeavă de schelă, iar peste ele alte bucăți mai mici pentru a permite cablurilor de tirfor să alunece ușor sub sarcina destul de mare la care erau supuse. Mohamed, unul din oamenii de încredere al lui Ragazzini, care își făcea veacul pe șantier cu te miri ce, s-a uitat curios, apoi mirat și mi-a zis:

- Nu-mi dau seama ce creier poți să ai și ce apreciere,

Mihai! Eu n-aș fi reușit asta nici în 100 de ani!

Am demontat-o și am curățat-o fiindcă intraseră impurități în ea, apoi tehnicienii au remontat-o și i-am făcut reglajul. Am avut un pic de discuții cu reprezentantul Inspecției de calitate de la Trak-Tebell, care cereau să fie reglată de reprezentantul Acuma, producătorul vanei, dar acesta era tocmai la Doha pentru o treabă similară. Până la urmă au constatat că merge bine cum am făcut-o eu și au lăsat-o” baltă”. Pe la orele prânzului am primit un mesaj de la Hans, prin care mă ruga să merg la magistrala de gaz

Inadaptatul

metan a cazanului doi, fiindcă au probleme cu vana principală. M-am deplasat într-acolo.

- Guten tag, herr Hans! Care este problema?

- Domnule Predescu, draga de vană nu vrea să funcționeze.

Se comportă de parcă presiunea aerului ar fi prea mică, dar e în parametri. Dacă o creștem, riscăm să spargem membrana barometrică! Ceva este în neregulă aici!

- Puteți să spuneți operatorului din Camera de control să

facă o manevră de probă?

- Sigur!

- Camera de control, camera de control, răspunde!

- Aici Camera de control!

- Te rog manevră de închidere cu SPC 20 la Cazanul 2!

- Roger!

Vana începu să se închidă cu un zgomot sacadat, inconstant de parcă ar fi fost niște frâne de mașină uzate.

- Stop, stop, Camera de control, stop!

- Domnule Hans, părerea mea este că nu-i problemă cu

aerul și presiunea lui, ci cu ”O” ring-ul de cauciuc care etanșează pe corpul acesteia. Posibil să fie mai gros în ”carne”, și să frâneze pistonul culisant. De-asta merge așa frânat, inconstant. Ar trebui să alunece lin! Haideți s-o demontăm și să măsurăm grosimea” O” ring-ului.

- Ok, Mihai! Cred că ai dreptate!

Am demontat vana, am măsurat ”O” ring-ul și am constat că este cu 1mm mai gros în diametrul secțiunii decât în specificațiile

Nelu Preda

tehnice. Au adus de la magazia de piese un alt set de ”O” ring-uri și problema s-a rezolvat.

- Mulțumim, Mihai! Ne-ai scos dintr-o mare încurcătură!

- Ei, nu-i mare lucru! Cu plăcere! Am plecat fiindcă astăzi

vreau să merg în Dubai și e deja târziu!

- La revedere!

Drumul spre Dubai mi s-a părut o veșnicie! Din cinci în cinci minute mă uitam la ceasul care se încăpățâna să meargă foarte foarte încet. Am ajuns la Hotel Sheraton în jurul orei 19:40. Mai aveam 20 de minute să ajung la hotelul Radison, unde mă aștepta Rodica. Fiindcă nu mai fusesem acolo, am luat harta cu mine și am studiat-o să văd încotro o iau. Aș fi putut lua un taxi, dar dacă ajungeam prea devreme mi s-ar fi părut o veșnicie așteptarea, iar pe de altă parte era bună puțină mișcare, amorțit fiind de ora și jumătate în microbuz. După cum aveam să văd, Rodica era la fel de nerăbdătoare ca și mine, fiindcă ajunsese mai devreme de ora stabilită.

- Bună, Mihai! Mi-a fost dor de tine! Așa ceva nu mi s-a

mai întâmplat!

- Sincer, nici mie, Rodica!

- Hai să mergem în hotel să ne cazăm – zise ea.

- Ok, nu ne fac ăștia probleme?

- Ei, aici totul poate fi rezolvat cu bani.

- Bună seara! Am dori și noi o cameră matrimonială, vă

rog!

- Sigur, Sir! Aveți certificatul de căsătorie?

- Da, poftim – zisei eu, strecurându-i o bancnotă de 50 de

dirhami.

Inadaptatul

- Ohhh, ok Sir, perfect! Pentru ce perioadă?

- O noapte.

- Sir, ziua hotelieră este de la 12 a.m. până la 12 a.m., așa

că se plătește costul unei zile chiar dacă stați numai o noapte!

- Ok, nu contează, cât costă?

- 160 de dirhami Sir, iar roomservice și consumația din bar

separat!

- Ok.

- Garson! Condu-i pe domnul și pe doamna în camera lor!

Ajunși în cameră i-am dat garsonuli bacșișul de rigoare, am închis ușa și ne-am îmbrățișat și sărutat nebunește. Mâna mea flămândă explora formele corpului ei, iar ea la rându-i începu să-mi descheie cămașa, apoi pe a ei, iar în cele din urmă ne-am prăbușit nuzi în patul generos de încăpător, într-un ritual la fel de vechi precum lumea, acela dintre un bărbat și o femeie, îndrăgostiți, în care pudoarea și limitele nu există. Obosiți, ne-am lungit unul lângă altul, ținându-ne de mână de parcă ne era frică să nu ne pierdem. M-am ridicat într-un cot și i-am sorbit cu privirea formele perfecte, parcă sculptate de Praxiteles, sânii ca două rodii și pielea de un alb imaculat, catifelată și mirosind a ambră. I-am sărutat mâinile finuțe, ca de copil și părul care se unduia pe umerii albi, marmoreeni dat atât de fierbinți. Am scos din barul generos o șampanie și am umplut cupele ciocnind în cinstea noastră!

- Noroc!

- Noroc! Să fii iubit!... Numai de mine!

- Obligatoriu!

Nelu Preda

Am adormit târziu în noapte după ce am povestit câte în lună și stele, fiecare despre el, în încercarea de a ști cât mai multe unul despre celălalt. Dimineața ne-am trezit hămesiți și am sunat room-service, comandând un breakfast englezesc, apoi ne-am îmbrăcat și am luat un taxi spre plaja care era la câțiva kilometri. Aici majoritatea erau ruși veniți desigur cu afaceri, pe care le făceau seara, când era mai răcoare și viața orașului se anima vizibil. Ne-am întins pe șezlongurile de plastic, sub umbrelele de trestie și am continuat dialogul despre noi și relația care se înfiripase atât de repede, dar parcă ne cunoșteam de o veșnicie. Pe la 11 a.m., am chemat un taxi și am mers la hotel. Am profitat de ora rămasă până la ceck-out cum numai îndrăgostiții știu, am făcut un duș și am mers la recepție să predăm cheia.

- Sir, mai trebuie să achitați 120 de dirhami - Șampania și

breakfastul!

- Ok, i-am zis, dându-i 130 de dirhami.

- Thank you Sir – zise el îndatoritor – să vă chem un taxi?

- Nu, mulțumim, o să ne plimbăm puțin!

- Have a nice day, Lady, Sir!

- Unde crezi că ar fi mai interesant să mergem? – Întrebai

eu.

- Haide să vezi Muzeul de Istorie Al Emiratului Dubai. E

destul de interesant și nu este departe.

Într-adevăr, am luat-o pe o stradă la dreapta și apoi la stânga și în cinci minute eram în fața muzeului. Acesta era sub formă de cazemată din lut, clădit după metoda tradițional arabă. Câtă muncă o fi presupus, fiindcă lutul se găsește sub stratul de nisip la aproape zece metri?! Înăuntru era o barcă tipic arabă suspendată de catarg și tavan, da parcă ar fi navigat în vânt. De

Inadaptatul

jur împrejur erau diorame care înfățișau îndeletnicirile tradiționale în zona Golfului, figurate cu manechine îmbrăcate corespunzător meseriei și cu uneltele caracteristice. Ne-a luat aproape jumătate de oră să vizităm tot și la ieșire am plătit biletul de 5 dirhami.

- S-a făcut destul de târziu, zise Rodica și eu trebuie să

înlocuiesc un coleg de la ora 13:30, fiindcă are o urgență în familie. I-a născut soția și trebuie să o ia de la maternitate. Te conduc la Hotel Sherton și apoi merg la serviciu.

- O să-mi fie dor de tine!

- Da, și mie de tine.

- Am să te sun în fiecare zi – zisei eu.

- Bine, dar fă-o mai bine pe numărul de acasă, seara, nu

vreau să știe nimeni deocamdată de relația noastră. E mai bine!

- Ok, te pup, microbuzul trebuie să plece!

- La revedere, Mihai, spuse ea sărutându-mă apăsat.

Am urcat în microbuz petrecând-o din privire și am adormit în răcoarea dinăuntru și zumzetul monoton al motorului. La Camp, colegii organizaseră un grătar în stil românesc, cu carne de porc, mai rară în Emirate și bere Tuborg la discreție. M-am alăturat și eu, păstrând discreția asupra a ceea ce am făcut în Dubai. Colegului de cameră, Sandu i-am spus că am rămas peste noapte la dentistul cu care mă împrietenisem, Adel Mustafa – un egiptean care era angajatul Clinicii Luna, la care aveam asigurare de sănătate dentală. De fapt aveam asigurare de sănătate totală, lucru care avea să-mi folosească mai târziu. Veni apoi seara, cina pe care am luat-o la limita orei de închidere, dușul și la un film în club, fiindcă cum am mai spus, programele tv, chiar prin satelit erau total insipide. Apoi, somn de voie până la șase dimineața.

Nelu Preda

Angajarea

Am continuat să vorbesc zilnic cu Rodica la telefon, iar în week-end ne vedeam cu regularitate, formând deja un cuplu consolidat. Pe șantier treaba mergea bine și pe zi ce trecea eram tot mai apreciat și solicitat pentru priceperea mea în multiple domenii tehnice. Sosi astfel ziua angajări definitive, pe termen nedeterminat și viză de un an ca rezident. Dis de dimineață am plecat cu un microbuz toți cei care nu aveau încă angajarea și viză anuală. Ministerul Muncii din Abu-Dhabi, era într-o clădire destul de veche, în contrast cu restul clădirilor și cu un singur etaj. Aici așteptau o mulțime de out-sideri, cum erau considerați în Emirate, respectiv indieni, pakistanezi, filipinezi și așa mai departe. Noi am fost primiți peste rând pentru vizita medicală. Cu fișele care ne fuseseră înmânat la Site Office, la Biroul Logistică, am mers la diferitele cabinete medicale și apoi am așteptat cam o jumătate de oră rezultatul analizelor. Nu era de mirare procedeul, fiindcă veneau oameni din toate colțurile lumii în Emirate, posibili purtători de boli tropicale sau consumatori de droguri, în special opiu, în cazul indienilor. Am primit cu toții ok la examenul medical, urmând acum să semnăm contractele de muncă la primirea vizei anuale. Ne-am întors în jurul orei 15 în Camp, unde am rămas la plajă, fiind prea târziu pentru a mai prinde câteva ore de lucru. Săptămâna următoare au sosit și vizele, iar mai noii veniți – vorba vine, aveam câteva luni de Emirate, am fost chemați la Site Office pentru semnarea contractelor de muncă. Spre stupoarea noastră, acestea erau în

Inadaptatul

alb și pe deasupra formulate în arabă. Am semnat cu strângere de inimă contractul, revoltat în sinea mea de felul cum procedau angajatorii noștri. Unul din colegi, mai încăpățânat, a refuzat să semneze în alb contractul și