De ce sunt fricos? Îmi tot repet asta în ultimele săptămâni. De ce nu fac pasul spre ea? De ce nu am curajul să îi spun ce simt, cum mă simt și ce mi-aș dori? Ce aș mai avea de pierdut? Nu e ca și cum am o altă viață de rezervă, aceasta fiind cea de probă, în care să-mi observ greșelile ca mai apoi să nu le mai repet. Și totuși, sunt un fricos. Îmi doresc să o iau de mână, să o strâng de talie și să o îmbrățișez atât de puternic, încât sufletele noastre să se unească. Dar atunci, un gând sec îmi acaparează mintea, iar o întrebare se repetă la nesfârșit: "Crezi că ești destul de bun pentru ea?"

În acel moment, moralul meu, deja sfâșiat și plin de cicatricile trecutului, îmi șoptește ușor să mă retrag. Oare aș putea eu să îi aduc fericirea pe buze? Aș putea eu să-i ofer un rost, să vadă viața lângă un om ca mine? Nu sunt prea plictisitor, prea monoton, fără vreun viitor prestabilit? Sunt eu oare capabil să o asimilez și să-i construiesc un piedestal printre ruinele inimii mele? Să renovez sala imensă din sufletul meu, pe a cărei ușă scrie „iubire”, și să-mi pictez pe pereți chipul ei angelic? Mai sunt eu capabil de o iubire atât de măreață?

Sunt mulți nori care îmi umbresc lumina sufletului, multă ceață care îmi orbește gândurile și le transformă într-o chiciură groasă, precum face toamna târzie cu florile ce luptă să supraviețuiască. Încotro mă îndrept, soldat ce sunt, cu armura groasă și ziduri înalte, construite într-un timp atât de scurt, doar pentru a ascunde durerea și furturile din odăile inimii mele, acum goale? Încotro mă îndrept?