M-am înscris pe FB în niște grupuri care prezintă fotografii din vechiul București. Locuri mai ușor sau mai greu de recunoscut, altele dispărute de mult.
Îmi plac mult fortografiile din trecut, dar trebuie să renunț la plăcerea de a le mai vedea, pentru că nu mai suport comentariile unora. Există – puține, foarte puține – comentarii interesante, de la oameni care au locuit în zonă și cunosc poveștile locului, dar există -multe, foarte multe – manifestări fără rost, cum ar fi mini-gifurile cu thumb-up sau mai știu eu ce mână care oferă o floare, în semn de apreciere, sau comentarii care nu au legătură cu Bucureștiul, cu arhitectura sau istoria orașului.
Mulți membri aile acestor grupuri laudă perioada comunistă – fie nu-și dau seama, fie o fac intenționat, ceea ce pe mine mă duce aproape la isterie – încă nu am reușit să mă detașez emoțional de suferințele de atunci.
Una este să vezi poze din cartierul Uranus, devastat de deciziile lui Ceaușescu și să te gândești la ce și cum a fost viața de altădată, alta este să citești comentarii despre ce bine și ce frumos era în comunism.
Mie nu mi-a plăcut în comunism. Și nu am fost într-o generație care a suferit foarte mult, cu excepția perioadei negre de după 1980, când lipsurile materiale erau mari și uneori fără soluții. Am fost obligată să particip la manifestații și la munci agricole, să fac armată, să stau la cozi interminabile, dar nu se putea compara cu ce au suferit oamenii prin închisori politice. Drept este că n-am murit de foame, cum îmi scot unii ochii și acum (deși numai eu știu cum mâncam pe zi o felie de pâine veche de două săptămâni și mucegăită, pentru că alta nu aveam cum să cumpăr!), dar murea treptat în mine dragul de viață, din cauza dorului acut de libertate.
Da, au fost și zile frumoase – eram tânără, aveam părinți care mă iubeau și mă apărau cum puteau mai bine de lipsuri și umilințe. Dar una este să nu uiți vremurile bune, alta este să îți programezi memoria astfel încât să ștergi cu buretele tot ce a fost rău și să susții că, dacă ție ți-a fost bine, atunci tuturor le-a fost bine.
De la distanță, pragul de tolerabilitate crește foarte mult. Iar amintirile „înfrumusețate” prin trecerea timpului, uitarea și orbirea selectivă devin o strategie pentru a putea trăi fără a te considera vinovat – vinovat de tăcere, de inacțiune, de lipsă de curaj, de interese și favoruri personale în detrimentul celorlalți. Eu așa consider că apare „nostalgia” după perioada comunistă și de aceea am decis să renunț la micile mele plăceri, ca să mă protejez de semenii care confundă istoria cu paradisul pierdut.
„(…) Zadarnică și tristă starea sa.
Jur-împrejur cumplită ocnă se-ntindea,
Ca un cuptor imens, însă din flăcări,
Nu răsărea lumină, ci mai degrabă beznă,
Sub care se ascund priveliști sumbre,
Întinderi de tristețe, umbre-ale durerii
în care pacea, tihna nu-şi au locul,
Speranța nu pătrunde niciodată (…)” (John Milton)