Indiferent de cât de ocupaţi suntem, vine un moment în care ne oprim din goană. Fără să ne vadă nimeni, fără să dăm socoteală nimănui. E momentul nostru. Acel moment în care rămânem singuri cu noi şi vrem sau ne obligăm să ne privim în ochi. Indiferent de cât de serioşi suntem sau vrem să fim, în acel moment simţim nevoia să construim castele de nisip şi să alergăm după baloane de săpun. Dacă acel moment e o dată în viaţă sau o dată pe zi, depinde de noi. De cât de permisivi suntem. De cât de des îl putem lăsa să se întâmple. Nu e rău dacă nu-l lăsăm niciodată dar e frumos când o facem. Cumva, ne revanşăm faţă de noi, cei care am fost. Şi am visat. Şi ne-am construit iluzii. Ne-am desenat cu linii mai fine şi mai colorate. Le-am transformat în dungi groase şi gri…