Ioana Pârvulescu, autoarea lunii iulie: „Dar dacă tu fugi de dragoste nu înseamnă că fuge și ea de tine.”

Autoarea lunii iulie pe libris.ro este Ioana Pârvulescu. „Aurul pisicii”, cea mai recentă carte a autoarei, a fost bestsellerul Bookfest 2024.
„Aurul pisicii” este cel de-al cincilea titlu de ficțiune al autoarei, publicat în vara aceasta la Editura Humanitas după „Viața începe vineri” (2009), „Viitorul începe luni” (2012), „Inocenții”(2016) și „Prevestirea” (2020).
Am invitat-o pe Ioana Pârvulescu să discutăm despre dragoste și timp, despre scris, dar și despre ceea ce pregătește vara aceasta pentru cititorii săi.

Libris: Ați lansat primul dumneavoastră roman de dragoste. Ați scris o primă variantă înainte de a împlini 30 de ani și ați reluat romanul, schimbându-i traiectoria, în 2022. Când și cum s-au concretizat această poveste și dorința de a o împărtăși cu publicul?

Ioana Pârvulescu: Cărțile au voința lor, care este mai puternică decât a autorului. La 29 de ani n-am putut să public ce scrisesem atunci, deci cartea mea n-a vrut să apară așa cum era. Cred că a fost spre folosul ei și al meu. A așteptat cuminte și răbdătoare, și orice scriitor știe că o carte e mai răbdătoare și mai cuminte decât autorul ei; a așteptat s-o redescopăr. Asta s-a întâmplat prin 2019. Dar chiar și atunci a trebuit să se dea la o parte, fiindcă Prevestirea, romanul lui Iona, „s-a băgat în față”, peste rând. Apoi au fost cele două cărți pentru copii, Invizibilii și Trei zile nemaipomenite și, în fine în vara anului trecut și în primele luni ale acestui an, am rescris complet Aurul pisicii. Avea de la început acest titlu. Am avut noroc în ghinion. Romanul nu era scris la computer, ci la mașina mea Continental, deci pe hârtie, astfel încât n-a existat ispita de a prelua unele pasaje, am trăit totul altfel, păstrând doar ideea, numele personajului masculin și pe invitatul special, motanul Sebastian.

Libris: Cât timp ați lucrat la roman și cum arată ritualul dvs. scriitoricesc? Există un cadru anume care vă încurajează să vă așterneți gândurile pe foaie, scrieți dimineața sau seara, se schimbă viața dumneavoastră ?

Ioana Pârvulescu: Dacă spun am lucrat vreo 30 de ani nu greșesc. Dar asta nu înseamnă că am scris 30 de ani acest roman, ci doar că am acumulat viață pentru el. Cu cât o carte de proză are mai multă viață înglobată în ea, cu atât cred eu că poate transmite lucrurile mai convingător. Desigur, există și cărți care se supără pe tine și nu se mai întorc, dacă le abandonezi, dar am avut noroc că Aurul pisicii n-a fost o carte supărăcioasă.

Nu am un ritual, dar scriu aproape exclusiv dimineața. Și doar când nu am alte bruiaje. Pentru că, în cazul meu, plata facturilor e înaintea scrisului. La fel toate celelalte treburi administrative. Pot scrie doar când am mintea eliberată de toate acele lucruri care parazitează scrisul. Nu prea înțeleg filmele idilice în care scriitorul, într-o frumoasă vilă la malul oceanului, nu are altă treabă decât să se plimbe și să scrie: nu tu index la electrică, nu tu factura la telefonul mobil, nu tu probleme, cel mult o poveste de dragoste, pe care o pune imediat pe hârtie. Mie viața nu mi se schimbă, ci doar se divide. Adică intru total în lumea din scris, dar dacă sună telefonul mă întorc la repezeală în viața din care am plecat. Fac naveta. Deci scrisul meu e mereu la concurență cu problemele zilnice. Așa că trebuie să fie puternic, ca să învingă administrativul.

Libris: Cum v-ați documentat și care au fost sursele de inspirație pentru Aurul Pisicii? Cât din Ioana Pârvulescu, sentimentele și experiențele ei sunt prezente în carte? Este muzica una dintre aceste experiențe?

Ioana Pârvulescu: Cred că orice scriitor vă poate spune că își pune tot ce a trăit până atunci în orice carte. Chiar dacă scrii, să spunem, despre un împărat roman, ca Marguerite Yourcenar, tot tu ești acolo, dar tu în pielea altuia, tu, în pielea împăratului – acesta este paradoxul scrisului. Ca în afirmația lui Rimbaud Je est un autre, eu este altul. Tu, chiar tu, ești celălalt. Ca să poți avea acces la altul, te pui pe tine în locul lui. E vorba de o metamorfoză, iar metamorfoza este cuvântul-cheie al acestui roman. Fiind vorba de un roman de dragoste, n-a fost nevoie, firește, să mă documentez special pentru el. Doar pentru cadru, care este un cabinet veterinar. Personajul meu principal, Monica, naratoarea, este medic veterinar. Aici am avut noroc. Am o nepoată doctor veterinar, care mi-a facilitat accesul la un cabinet și mi-a citit romanul înainte de publicare, din perspectiva specialistului. Dar, așa cum spun la final, parafrazând o frază despre oameni : „Orice asemănare cu animale reale este pur întâmplătoare”.

În ce privește muzica, anume cea pop-rock și de operă, da, face parte dintre experiențele mele, nu numai din anii de formare, ci și din timpul pandemiei. De când avem acces pe YouTube la absolut orice muzică, ea a devenit parte din noi. În carte, versurile cântecelor, cele mai multe „clasice”, devin o modalitate a personajului principal de a-și analiza și comenta sentimentele. M-ar amuza dacă cineva ar lua lista de la sfârșit, My Mix, și ar asculta una după alta toate piesele, ca și cum ar „asculta” cartea. Ca și cum ar fi audiobookul romanului. Cred că ar avea o imagine destul de bună a tot ce se întâmplă cu dragostea celor doi.

Libris: O avem pe Monica, cea care ne narează povestea, pe Sebastian, relația lor de iubire, un motan, dar avem și timpul care cade între ei, care-i formează și care-și lasă amprenta în viața lor. Credeți că relația unei femei cu timpul este alta față de a unui bărbat?

Ioana Pârvulescu: Nu neapărat, deși literatura a dat mereu mai puțin timp femeilor decât bărbaților. Amintiți-vă de teoria Otiliei din romanul lui Călinescu, anume că o femeie trăiește doar vreo 28 de ani sau pe a lui Balzac, din Femeia la 30 de ani. Din fericire, nu mai suntem în secolul 19 și nici la începutul secolului 20, deci femeia nu mai e considerată bătrână la 30 de ani, ba nici chiar la 50. Și poate să-și vadă mult mai degajat, mai liber, de viață și de sentimente, fără să fie condamnată la moarte socială. În privința asta am evoluat mult. Dar, biologic vorbind – iar personajul meu masculin e biolog –, femeia îmbătrânește mai repede. În carte apare și fraza că anii de femeie ar trebui socotiți altfel decât cei ai bărbaților, așa cum socotim altfel anii de câine sau de pisică – o afirmație justificată de meseria Monicăi.

Dincolo de asta, însă, cred, fără să am dovezi statistice, că bărbații se tem la fel de mult, dacă nu chiar mai mult de îmbătrânire. Și, tot statistic, mor mai tineri. Explicația e antropologică, nu intru acum în detalii. Suntem oameni, cu toții, iar oamenii se confruntă tot timpul cu timpul.

Libris: Este un roman dedicat în mod special femeilor, cum vedeți lucrurile? Poate fi considerat un roman feminist?

Ioana Pârvulescu: Ca toate cărțile mele, este de partea vieții, a omenescului, cu toată fragilitatea lui, și în afara ideologiilor. Nu e dedicat femeilor sau bărbaților sau câinilor sau pisicilor, ci „Celor care știu că orice dragoste e formată din timp, chiar dacă nu știu ce e timpul”. E drept că, naratoarea fiind o voce feminină, este firesc ca femeia să fie văzută din interior, subiectiv, iar bărbatul din exterior, ceva mai obiectiv, poate. Deși fiind vorba de o privire îndrăgostită asupra lui, tot subiectivă este, până la urmă. Camil Petrescu avea teoria că nu poți povesti decât subiectiv, ca să fii autentic. Comparații între bărbați și femei se fac pe parcurs, dar îmi place să cred că fără prejudecăți. De pildă, Monica spune la un moment dat că, după părerea ei, Creatorul a favorizat femeia, doar că orice favoare se poate întorce foarte ușor împotriva ta. Eu am mai spus-o, dacă ar fi fost să mi se ceară părerea ce vreau să fiu, aș fi ales să fiu tot femeie. Ce-i drept, un scriitor experimentează și rolul celălalt.

Libris: Societatea din ziua de azi, tehnologia, excesul de informații, pandemia, ne-au (de)format ca indivizi, aproape ne-au alienat. Daca ar fi să facem o scurtă radiografie a relațiilor prezentului, cum le vedeți?

Ioana Pârvulescu: Nu pot judeca global, eu mă judec pe mine. Și am rămas la fel. Dar, încercând să generalizez, cred că dragostea a fost dintotdeauna de diverse feluri, de la sex, care e „rădăcina vieții”, la erotism și de acolo la dragostea unică, cea platonică sau trubadurescă. Azi doar recuzita s-a schimbat, în loc de medalionul sau micul portret al iubitei de departe cu șuvița de păr din lumea trubadurilor avem lumea virtuală, dar esența rămâne. Am observat că imediat după pandemie oamenii deveniseră mai timizi unii cu alții, se apropiau cu mai mare prudență de viața reală, dar asta a trecut acum, din câte văd. Poate totuși s-a schimbat un pic atitudinea față de iubirea de cuplu: e privită cu un oarecare cinism sau mai pe fugă. Dar dacă tu fugi de dragoste nu înseamnă că fuge și ea de tine.

Libris: Unde credeți că este rolul iubirii în ziua de azi?

Ioana Pârvulescu: Voi răspunde cu un citat din Octavio Paz, a cărui carte, Dubla flacără, este printre eseurile pe care le prețuiesc cel mai mult: „Dragostea nu ne scapă de moarte, dar ne ajută s-o privim în față”. Aș adăuga că ne ajută și să privim viața în față, iar asta mi se pare chiar mai greu.

Libris: Și apropo de asta, vedeți vreo soluție pentru „supraviețuirea sentimentelor”, așa cum spuneți, în aceste timpuri?

Ioana Pârvulescu: Aici, într-adevăr, e un pericol. Din dorința de a nu mai fi naivi, asemenea oamenilor de secol 19 – care erau oamenii diminutivelor, ai înduioșărilor, ai idilelor, ai poeziei lui Alecsandri suprapusă atât de bine pe trăirile lor –, contemporanii noștri devin tot mai, cum să spun, robotizați. Dar știm din filmele SF (nu sunt fan, dar am văzut suficiente) că, până la urmă, roboții îi invidiază pe oameni și vor să le semene, vor să râdă și să plângă. Deci cred că sentimentele au un viitor, chiar și într-o lume a roboților. De ce? Pentru că fac viața mai colorată, mai intensă, mai cu rost.

Libris: Dragostea a fost mereu un subiect central în literatură, unde, de multe ori, împlinirea unei femei vine printr-o relație amoroasă și nu din relația ei cu ea însăși. Este povestea Monicăi și o încurajare a femeilor de a se întoarce la ele, la propria relație pe care o au cu sinele, trupul și gândurile?

Ioana Pârvulescu: Nicidecum. Monica e obligată să se uite la metamorfoza ei, dar nu are tendința de a se mulțumi cu „relația cu sine”, cum o numiți, ci dimpotrivă. Însă întrebarea dumneavoastră mi-a amintit, prin asociație de idei, de un mic text extrem de amuzant al scriitorului Jan Cornelius, despre oamenii care, în SUA, au voie să se căsătorească cu ei înșiși (nu știu dacă e adevărat, dar îi văd în stare). Textul lui se încheie așa, citez din memorie: „Și eu vreau să mă căsătoresc cu mine însumi, dar fiind într-o acută criză financiară, o fac doar din interes!”

Libris: Cum vă raportați în ziua de azi la romanele de dragoste citite? Aveți un exemplu de poveste, un roman din acest gen, care v-a rămas în suflet?

Ioana Pârvulescu:Nu m-am gândit la vreunul când mi-am scris cartea. Însă probabil că tot ce am citit de-a lungul vieții m-a influențat sau măcar mi-a dat curajul să scriu așa ceva. Dar dacă e să aleg, una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pe care am citit-o este Pușca de vânătoare de Yasushi Inoue. Iar din literatura română, Creanga de aur, deși acolo este vorba de o dragoste platonică, una care totuși nu poate elimina complet tresăririle din „trupul de pulbere”. Aș mai recomanda, pentru completarea imaginii, strigătul de dragoste cel mai tulburător pe care îl știu, cel din De profundis de Oscar Wilde. Dar, încă o dată, aceste cărți, după cum vedeți extrem de diferite, în fond simple, nu m-au influențat decât, poate, în privința ridicării ștachetei.

Libris: Avem nevoie de mai multe romane de dragoste în literatura românească contemporană?

Ioana Pârvulescu: E bine ca lucrurile să vină de la sine, în literatură. Poate doar în literatura pentru copii e altfel, pentru că ei, cei mici, trebuie formați, iar cărțile sunt cel mai plăcut și complex mod de a forma pe cineva. Mă bucur să observ că, dacă acum vreo 20 de ani puțini autori români scriau pentru copii, azi o fac foarte mulți și asta e încurajator.

Libris: Pot femeile din romane, cu toată lumea lor exterioară și interioară, să schimbe mentalități, să producă schimbare în lumea reală? Ar fi necesar și important ca protagonistele să aibă atașat, subliminal sau nu, și un soi de responsabilitate socială?

Ioana Pârvulescu: La prima întrebare spun un da categoric, la a doua nu. Personajele din romane, dar nu numai femeile, ci și bărbații, copiii, la rigoare și animalele (sunt multe romane cu un protagonist nonuman) îi pot schimba pe cititori. Îi pot face să vadă, să simtă, să gândească. Îi pot cizela, îi pot umaniza. De asemnea, femeile reale, cititoarele, pot face mult bine, cum au făcut mereu, pentru că, în general, citeau mai mult. Dar, Doamne ferește ca literatura să fie iarăși orientată, să nu mai fie liberă (fie și subliminal). Cei care au trăit în comunism știu ce înseamnă asta: înseamnă distrugerea literaturii. Îngrădirea uneia dintre marile bucurii complet libere ale vieții.

Libris: Dar literatura, poate să ne salveze, în tot contextual social și politic în care ne aflăm? Ce părere aveți?

Ioana Pârvulescu: Da, în felul ei. Adică schimbându-i iar în oameni pe oamenii care uită să fie oameni.

Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.