Fotografia care circulă pe net are naivitatea ei, în ciuda faptului că stîrnește o amărăciune profundă. Pe unii s-ar putea să-i revolte. Onorul dat președintelui României de Ziua Marinei este un Onor militar, nu o primire la o ciorbă într-o popotă. Onorul militar este formă solemnă de salut prin care „o formație își exprimă respectul față de o altă formație militară, personalități militare sau civile, imn, drapel”. În art. 12 al Regulamentului onorurilor și ceremoniilor militare, se specifică faptul că ”onorurile militare cuvenite unor funcții se acordă numai titularilor sau înlocuitorilor legali”.

Onorul se acordă comandantului, nu nevestei acestuia. Nu familiei sale, nu atașamentului său față de consoartă. Poate că în poemele marilor cantautori medievali onorul oastei acordat regelui și ființei iubite însemna și absolutul în dragoste. Cavalerul medieval putea primi saluturi și onoruri și cu iubita de mînă și cu ea pe genunchi. În acele vremuri poezia amorului era la mare cinste și se cînta sub balcoane și la turnire.

În secolul războaielor cu rachete dirijate din telefon și al dronelor militare semănînd bombe și moarte, onorul militar cu nevasta de mînă în fața armatei are ceva comic, o cumplită nepotrivire de comportament, ceva de un iz provincial demn de schițele lui IL Caragiale.

Poate că primarul Klaus Iohannis n-a înțeles importanța funcției în care a ajuns pentru o vreme decît din punct de vedere al puterii, nu al responsabilităților. După cum s-a purtat pînă acum, nici pe acestea nu le-a priceput pe de-a întregul. Omul face ce știe și continuă să se simtă ca un primar la plimbare pe aleile din Parcul Arinilor din Sibiu. El tot mai crede că soldații pot pleca la război cu iubitele de mînă, pot părăsi frontul pentru un weekend de tandrețuri și pot arunca o haină ca să-și arate mușchii.
Pentru dragostea sa față de prima doamnă, Klaus Iohannis merită toată admirația. Pentru cea față de țară, mult mai puțin.