BUDAI-DELEANU, Ion (6.1.1760, Cigmău, j. Hunedoara – 24.VIII.1820, Lvov), poet şi filolog.

Este fiul preotului Solomon Budai. Frecventează cursurile şcolii primare în Cigmău, după care devine elev şi absolvent al Seminarului din Blaj. Între 1777 şi 1783, este student la Facultatea de Filosofie, apoi şi la Facultatea de Teologie din Viena. Se pare că a obţinut şi doctoratul în teologie, la Erlau. În anii şederii la Viena, leagă prietenii de durată cu Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior şi Samuil Vulcan. Studios şi dornic să se informeze din surse originare asupra unor probleme de lingvistică, istorie şi drept, îşi însuşeşte, pe lângă limba germană, limbile franceză, polonă, italiană, latină şi greacă. Pregătirea umanistă temeinică şi aderarea la ideile iluministe îl situează printre exponenţii Şcolii Ardelene.

Ocupă, pentru scurt timp, un post de profesor la Blaj, dar, în urma neînţelegerilor cu episcopul I. Bob, se reîntoarce la Viena, unde îşi împarte timpul între strana de cântăreţ la biserica Sf. Barbara şi cancelaria Consiliului Aulic de Război, în calitate de copist şi traducător. Din 1787 trece în Galiţia şi se stabileşte la Lemberg (Lvov), funcţionând ca secretar de tribunal şi consilier de Curte. Mitropolitul Veniamin Costache îl cheamă la Iaşi, oferindu-i un post de profesor la Seminarul de la Socola, invitaţie căreia nu-i dă curs.

La Lvov îşi redactează cea mai mare parte a scrierilor cu tematică filologică, istorică şi juridică, în spiritul ideologiei iluministe. Tot aici lucrează la principala sa operă literară, Țiganiada. Un studiu, realizat doar în parte, cu titlul proiectat De originibus populorum Transilvaniae commentatiuncula, cum observationibus historico-criticis, abordează problema continuităţii elementului roman în Dacia, ca şi latinitatea limbii poporului român. Elaborate clar în concordanţă cu programul grupului de cărturari care vor da strălucire Şcolii Ardelene sunt şi câteva lucrări în domeniul filologiei, între care Teoria ortografiei româneşti cu litere latineşti, precum şi Temeiurile gramaticii româneşti, studiu
însoţit de comentariul, parţial elaborat, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti. Budai-Deleanu intenţiona şi întocmirea unui dicţionar care ar fi trebuit să cuprindă, în zece volume, corespondenţe lexicale între limba română şi limbile latină, greacă, franceză, italiană, germană, proiect din care nu duce până la capăt decât Lexiconul românesc-nemţesc şi, fragmentar, Lexiconul nemţesc-romănesc, pentru celelalte volume redactând doar segmente neimportante.

Activitatea literară

În planul activităţii literare, Budai-Deleanu depăşeşte condiţia deschizătorului de drum, preconizată în programul Şcolii Ardelene. După un exerciţiu pregătitor, reprezentat de traducerea unei părţi a piesei lui Metastasio Temistocle, el lucrează la poemul, neterminat, Trei viteji şi, timp îndelungat, cu reveniri şi completări necesare, la Ţiganiada, „poemation eroi-comico-satiric, alcătuit în doaosprăzece cântece de Leonachi Dianeu”.

Trei viteji, din care nu a scris decât primele trei cânturi şi l-a început pe al patrulea, este o compunere tragicomică despre nebunia umană generalizată. Becicherec Iştoc de Uramhaza, nobil de dată recentă, după ce tot neamul lui de ţigani se îndeletnicise cu recondiţionarea ciururilor sparte, se hotărăşte, la vârsta de 50 de ani, să plece din Transilvania pentru a-şi căuta o fostă iubire din tinereţe, pe Anghelina. Trece în Ţara Românească, aflată sub cârmuirea lui Vlad Ţepeş, unde întâlneşte alţi doi vrednici discipoli ai lui Don Quijote: pe grecul Kyr Kalos de Cucureaza, care practicase, în copilărie, îndeletnicirea de covrigar la Stambul/ajungând apoi boier muntean, şi pe Născocor de Cârlibaba, căpitan de ţigani din Moldova, ins fudul şi ţâfnos, care călătorise până în Ţara Românească „pedestru”. Şi aceştia doi aspiră la cucerirea farmecelor unor dulcinee autohtone, Smaranda şi Chirana. Un episod avându-l drept erou pe Becicherec Iştoc face parte din prima variantă a Ţiganiadei, nu şi din cea de a doua.

Ţiganiada, această „izvoditură noao şi orighinală românească”, reprezintă una dintre operele fundamentale ale literaturii noastre.

O primă formă a scrierii este definitivată în jurul anului 1800, pentru ca asupra celei de a doua variante scriitorul să lucreze până în 1812. Publicarea integrală, postumă, a poemului va lua în considerare ambele variante: prima, cu titlul Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, apare sub îngrijirea lui T. Codrescu, în „Buciumul român” (1876 şi 1877), iar varianta completă, Ţiganiada, este tipărită de Gh. Cardaş în 1925, cu o a doua ediţie în 1928.

Întâmplările povestite în Ţiganiada sunt plasate în perioada domniei lui Vlad Ţepeş. Domnitorul muntean hotărăşte să-i adune la un loc pe ţiganii din ţară, pentru a nu fi folosiţi de turci ca iscoade. Mai mult, ţiganii primesc şi arme, gestul intenţionând trezirea unui sentiment de responsabilitate în măsură să-i transforme în oşteni fideli intereselor întregii comunităţi naţionale. După un popas între satele Alba şi Flămânda, proaspăta oaste ţigănească este trecută în revistă de Vlad Ţepeş şi îndrumată să-şi aşeze tabăra la Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa. Călătoria se desfăşoară anevoie, datorită gâlcevilor neîntrerupte dintre ţigani, neputinţei lor de a se alinia unei discipline elementare, orgoliilor ridicole sau focalizării preocupărilor asupra mâncării şi odihnei, toate acestea fiind contemplate de autor cu un ochi critic şi atent, cu umor şi sarcasm.

Satana, aliat al turcilor, îi fură tânărului Parpangel logodnica, frumoasa Romica. Pornit în căutarea iubitei sale, Parpangel o găseşte în pădurea nălucită, loc transformat de puterile diavoleşti în închisoare veselă pentru dezertorii din oastea muntenească. Intervenţia sfântului Spiridon spulberă palatul din pădure, iar Parpangel, după ce bea apă dintr-un izvor vrăjit, dobândeşte virtuţi de războinic neînfricat. El preia armura viteazului Arginteanul şi se avântă eroic în lupta cu păgânii. În bătălia dintre munteni şi turci intervin şi forţe nevăzute, dracii luând partea turcilor, iar sfinţii sprijinindu-i pe creştini, care, în final, obţin victoria. Ajunşi la Spăteni, ţiganii participă la nunta lui Parpangel cu Romica şi află toate amănuntele aventuroasei călătorii a mirelui. Un plebiscit sui-generis, având ca temă forma de guvernământ a proiectatului nou stat ţigănesc, degenerează în păruială cruntă, tabăra risipindu-se.

Scrierea, considerată în întregul ei opera poetică cea mai importantă a literaturii române premoderne, se prezintă ca o meditaţie asupra destinului omenirii în genere, autorul menţionând în Epistolia închinătoare către Mitru Ferea (anagramă a numelui Iui Petru Maior) că textul trebuie citit cu „oarecari luări-aminte, căci ştiu bine că vei înţelege ce am vrut eu să zic la multe locuri”, totul fiind o alegorie „unde prin ţigani să înţeleg ş-alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând”.

Pentru prima dată în literatura noastră, Budai-Deleanu avansează şi argumentează nevoia de ficţiune artistică, investind cu importanţă similară realităţii istorice „înţălesul poeticesc” al unei scrieri. În acest sens, el invocă, ironic, surse fanteziste pentru conţinutul faptic al Ţiganiadei, numind „izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei” şi „pergamena” sau „hârţoaga de la mănăstirea Zănoaga”, surse comentate apoi, în note, serios, candid sau pseudo-erudit, de Mitru Perea, Simpliţian, Idiotiseanu, Onochefalos, Musofilos, Filologos, Dubitantius, Erudiţianul, Androfilos, Părintele Agnozie, Politicos, Popa Nătărău din Tândarânda ş.a.

Atât notele poemului, cât şi Prologul sau Epistolia închinătoare fac dese trimiteri la modele celebre, datorate unor autori ca Homer, Ariosto, Tasso, Milton, în care demitizarea, ironia programată şi parodia se transformă în instrumentar creator de epos comic. Îndeosebi în a doua variantă a Ţiganiadei, comentariile, ce însoţesc textul în note atribuite cititorilor şcoliţi sau inocenţi sub raportul informaţiei anterioare, formează un fel de „operă paralelă” la scrierea propriu-zisă, amplificând, prin exagerări bine dirijate, comicul sursei la care se referă şi asigurând întregului un reconfortant spirit ludic.

Comentariul socio-politic implicit se alătură valorii artistice conferite ironiei şi satirei. Umorul şi şarja parodică sunt mijloace, nu scopuri pentru autor; dincolo de învelişul declarat vesel al relatării poetice, stăruie o temeinică informaţie istorică şi filologică, dar şi o bună cunoaştere a literaturilor europene sau a filosofiei de viaţă specifică ţăranului român. Invocarea unor elemente care ţin de mitologie sau de supranatural este operată prin convertirea lor la universul uman imediat, fapt care sporeşte coeficientul de personalitate distinctă a scriitorului în ansamblul literaturii apărute în epocă şi mult după aceea.

Autorul a intenţionat „a introduce un gust nou în poesia românească”, alăturând „lucruri de şagă” observaţiilor grave asupra unor realităţi care nu erau doar ale secolului al XV-lea. Conştient de importanţa unei asemenea întreprinderi, cu totul nouă în peisajul atât de sărac al literaturii originale româneşti, scriitorul ţine să precizeze: „Deci, bună sau rea, cum este, aduce în limba aceasta un product nou”.

Prin Ţiganiada, Budai-Deleanu se legitimează ca autor al primei epopei din literatura noastră şi, în acelaşi timp, ca întemeietor al literaturii române moderne.

Descoperirea târzie a operei a grevat în mod vădit evoluţia literaturii române ca valoare conştientă de sine. Atât limbajul poetic, bine articulat în această scriere, cât şi naraţiunea epică de amploare, căreia „poemationul” scriitorului ardelean i-ar fi putut oferi piste tentante de lansare, s-au definit în mod coerent relativ târziu şi datorită necunoaşterii acestei opere fundamentale a literaturii naţionale.

sursa: Academia Română, Dicționarul general al literaturii române (A/B), București, Editura Univers Enciclopedic, 2004