L-am fotografiat stând pe treptele scării în rotonda din Casa Vernescu. Stătea sprijinit de stâlp. Nu ştiu dacă medita sau dacă adormise acolo. Părul sau bogat atârna în plete şi îi masca fizionomia. Când l-am fotografiat, ultimul ţăcănit al aparatului l-a trezit din reverie. Sau din somn. "Tu eşti, Ioane?" "Eu sunt." Zice: "Unde ne aflam noi?" "Petrică, imaginează-ţi următorul scenariu: amândoi suntem bogaţi. Băneşte vorbind. Ceea ce nu poate fi adevărat, dar să zicem că suntem. Aici se va juca la ruletă. Vor fi jocuri de noroc. Va fi un cazino." Eram în 1994. Zice: "Nu va fi al nostru. Noi nu vom juca la ruletă niciodată. Auzi, Ioane, niciodată!" Cel puţin zece ani am umblat cu el prin ţară. Era poetul veşnic în deplasare. De cateva ori am dormit în aceiaşi camera. Avea un somn liniştit, seara povesteam pe întuneric. Mi se părea că stăteam de vorbă cu un alt Don Quijote. Dacă originalul e...