Ionel Simota – 50, un drum către Dumnezeu cu îngeri și cai albi

Într-un poem eminent, emblematic, Drum către Dumnezeu, Ionel Simota scrie: „Lungă cale și-au ales/ Și sterp pământ au de călcat/ De sute și mii de ori,/ Până când vor ajunge/ La poarta cerească a raiului” (vezi Aripi de cenușă, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2008).

Cine sunt, ne putem întreba, cei de pe lungă cale, trimișii, și mai ales unde ajung ei după veacuri întregi, după milenii? Dar întrebarea poate fi formulată și altfel: vor ajunge aceia, apostolii, unde li s-a promis, unde și-au propus, fără de cântec, fără de uimirea prin cântec, prin cuvânt, prin poezie?

Marele gânditor al secolului XX, Martin Heidegger, spunea că în absența poeziei, a cântecului, lumea nu poate fi înțeleasă și, neînțeleasă fiind, ea nici nu ar exista ca atare. E cu putință adică să nu mai fie. Cu poezia ajungi, așadar, în lume, ori treci dincolo de lume, spre poarta celestă; în orișice caz, pășești într-o deschidere. Deschiderea ultimă. Deschiderea spre ființă.

Trecând acum la analiza formulei lirice din volumul remarcabil, de excepție, al lui Ionel Simota, vom observa că, la el, precum la poeții autentici, notația directă se preschimbă în uimire – acum nemijlocitul, descripția și, atunci când sunt, unele teme narative se alătură unei alte realități, o înconjoară pe aceea, pe prima, o devoră, devin deja chiar aceasta: realitate a metaforei, o chemare și intrare în universul himerei și al utopiilor. Iată un fragment, la acest important poet (ca să-mi îngădui un oximoron, volumul, aproape întreg, e străbătut de un sentiment de religiozitate mireană), din poema Caii umbrelor:

„În curând caii se vor călca/ În propriile lor picioare/ Focul lor îi va mistui/ Ca focul ce i-a hrănit în tinerețe/ …/ În curând caii vor lua forma umbrelor/ Și nu vor mai răspunde chemării/ Stăpânilor nepământeni.”

Sentimentele, emoțiile, afectivitatea, la Ionel Simota, sunt problematizate, ca, de exemplu, în poemul foarte frumos Răstignirea din mine, de un patetism scripturistic; o remușcare, tardivă, însă fundamentală în creștinism, aș spune, tomasică – spre a reveni aci laEvanghelie:

„În trupul meu au rămas, mamă,/ Rănile din trupul lui Iisus/ Și din palme/ Și din coastă, mamă,/ Mă dor ochii/ De privirea ochilor lui/ Și din durerea durerii, mamă/ …/ În trupul meu, mamă/ A înflorit bucata de cruce/ Și mă doare, mamă.”

Imaginile prind viață în durata lecturii, urmele pieritoare ale clipei se întremează deodată, din evanescență și din uitare, în trupul literei. Iată Surâsul îngerului,o pânză barocă iscălită de un inspirat pictor:

„Va ninge într-o zi/ Și trupul îngerului gol va fi,/ Va ninge și mai rău/ Va viscoli// În ochii lui/ Frigul va sălășlui/ Și zborul îi va îngheța/ În aripi.// Va ninge peste înger/ Și peste obrazul lui,/ Lacrimi aproape verzui/ Cădea-vor din ger, din cer.// Surâsul lui, nedeslușit mister,/ Va răzbate.”

Cum ziceam mai înainte: uimit de lume, poetul începe a se uimi de sine. „Între piatră și pasăre” – rostește el precum într-o retrezire nichitastănesciană – „Sunt eu cu aceste cuvinte./ Greu îmi apasă mersul/ Pleoapa ochilor tăi/ Și mult dor mă cuprinde/ De zboruri înalte/ Pe lângă fruntea cerului”. Atracția concretului e aci necontenit sabotată, substanțele însă, materialitatea copleșitoare sunt prinse totuși în stare de jubilație și acum, iată, nerăbdătoare, se ivesc, din neguri, de pe înălțimi, precum clipitul stelelor, ca din clipocitul în ape, ca din timpul fără de margini, imaginile. Să cităm din poemul Stare de fapt:

„Munții mi s-au urcat/ până în sânge/ Cu brazii lor cu tot/ Și iată, au început/ Să se trezească urșii/ Și mișună prin mine/ Jivinele toate/ Păsări vin și pleacă/ Lăsându-mi goluri în trup/ Mă bucur de pui/ Și de muguri mă bucur,/ De șoaptele reci/ Ascunse-n izvoare/ Mă bucur de arderea stâncilor/ În mâna timpului…”

Cuprins de multitudinea înfățișărilor lumii, poetul le e solidar totuși pretutindeni, se va implica în petrecerea lor nesfârșită, li se integrează. În poemaBasm, Ionel Simota scrie acestea:

„Cai albi înghițiți de vânt/ Pe sub coame de deal/ Ca niște cuvinte pierdute/ Printre rânduri/ Cărora le auzi uneori/ Foșnetul păscând/ Pe sub lumina zilei,/ …/ Cai albi cu aripi de lumină/ Vor desena rugăciuni/ Cu zborul lor/ Ce ne vor duce/ Afară din basm.”

Nedespărțindu-se vreodată de lumea fenomenală, poetul vizează totuși, mai precis se livrează și abstracțiunilor – acum deja, spre sfârșitul discursului său liric – unei cvasimetafizici angelologice. „Din când în când” – scrie Ionel Simota absolut fascinant – „Mă strigă câte un înger/ Să-l sprijin puțin/ Pentru a nu cădea din cer”.

Din cer cade, când și când, îngerul; acolo, probabil, urcă poetul.

Articol realizat de Aurel Ion Brumaru pentru Revista literară Libris.

n. 2 aprilie 1943, Strâmtura, jud. Maramureș. Filosof, eseist. Discipol al filosofului Petre Țuțea. Înscris la cursurile Facultății de Istorie-Filosofie, secția Defectologie, a Universității „Babeș-Bolyai”, absolvent al Facultății de Filosofie, secția Psihologie, Universitatea București. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov, din 1993. Numeroase premii și distincții pentru critică, istorie literară și eseu. Cunoscut în special pentru trilogia ontologică Ființă și Loc (1990), Despre Ființa Românească (2001) și Ființa muzicală (2005).