ROWalter Hallstein a fost primul preşedinte al Comisiei Europene, în perioada 1958-1969, un european dedicat şi un promotor decisiv al integrării europene.În calitate de preşedinte al Comisiei Europene, Hallstein s-a implicat în realizarea rapidă a pieţei comune. Marele său entuziasm şi puterea sa de convingere au servit cauza integrării europene chiar şi după încheierea mandatului de preşedinte al Comisiei. Pe durata mandatului său, unificarea europeană a cunoscuprogrese remarcabile.Fost secretar de stat în ministerul german al afacerilor externe, şi-a câştigatinițial faima internaţională datorită „doctrinei Hallstein” din anii 1950. Aceastaa conturat politica externă a Germaniei pentru anii următori şi s-a axat peapropierea tinerei democraţii de Europa occidentală.Walter Hallstein: diplomaţia în sprijinul integrării europeneWalter Hallstein 1901 – 1982© Uniunea EuropeanăPrimii ani de viață şi experienţele din timpul războiuluiFiu al unui responsabil cu controlul în domeniul construcțiilor, Walter Hallstein s-a născut la 17 noiembrie 1901, în Mainz, un oraş din sud-vestul Germaniei. După ce a absolvit liceul teoretic local, a studiat dreptul și științele politice la Bonn, Berlin şi München. A absolvit în 1925, când a început să lucreze ca asistent al unui profesor de la Universitatea din Berlin. În 1927 a devenit examinator la Universitatea din Rostock din nordul Germaniei, obținând calificarea de lector în 1929. Un an mai târziu, a fost numit în funcţia de șef al catedrei de drept privat și dreptul societăților, poziție pe care o va deţine în următorii zece ani, devenind un expert în domeniu, un savant respectat şi un lector universitar de renume internaţional. Ulterior, a ajuns profesor la Universitatea din Frankfurt, de unde a fost detașat în forţele armate germane în anul 1942, în ciuda ostilității sale față de nazism. După invazia aliaţilor din 1944, Hallstein a fost dus într-o tabără de prizonieri de război în Statele Unite, unde a înfiinţat un fel de universitate specială pentru a-i educa pe ceilalți prizonieri cu privire la legislație şi drepturile lor. După război a fost numit vicecancelar al Universităţii din Frankfurt, iar în 1948 a fost invitat la Universitatea Georgetown în calitate de lector. Numărându-se printre primii savanți germani invitați la o universitate americană, experienţele pe care le-a avut în Statele Unite i-au întărit convingerea că Germania ar trebui să se alăture iniţiativelor internaţionale care vizează consolidarea legăturii dintre democraţiile de după cel de-al Doilea Război Mondial. În opinia sa, aderarea la alianţe internaţionale precum ONU şi NATO era fundamentală pentru revenirea Germaniei pe scena internaţională.Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi OţeluluiHallstein poseda abilităţi diplomatice excelente, era conştient de necesitatea unei Europe unite și avea cunoştinţe de specialitate şi experienţă în domeniu. Toate aceste calități l-au determinat pe

Hallstein vorbind în calitate de preşedinte al Comisiei Europene, în Țările de Jos, în 1965.Konrad Adenauer, ulterior cancelar al Germaniei, să-l numească în funcţia de şef al delegației care conducea negocierile în cadrul Conferinţei Schuman privind formarea Comunității Europene a Cărbunelui şi Oţelului în 1950. În această perioadă, a lucrat în strânsă colaborare cu Jean Monnet, omologul său francez. În scurt timp, cei doi și-au dat seama că împărtăşesc convingeri fundamentale cu privire la nevoia de integrare europeană în vederea asigurării prosperităţii continentului. În 1951, Adenauer l-a desemnat pe Hallstein secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, funcţie care i-a permis să se implice nu doar în înfiinţarea CECO, ci și într-o încercare de a crea o Comunitate Europeană de Apărare care să unifice politicile ţărilor din Europa Occidentală în materie de buget, forţe armate şi armament. De asemenea, a fost implicat în negocierile cu Israelul privind plata despăgubirilor către poporul evreu şi a jucat un rol important în strategia de relaţii externe a Germaniei. Ceea ce mai târziu va fi cunoscut sub numele de „doctrina Hallstein” din 1955 a fost un acord politic strict, care prevedea că Germania de Vest nu va avea relaţii diplomatice cu statele care recunosc Germania de Est (RDG).Comunitatea Economică EuropeanăHallstein considera că eşecul înființării Comunității Europene de Apărare în 1954 reprezenta o amenințare imensă şi reală la adresa securităţii în Germania şi în Europa de Vest, deoarece Uniunea Sovietică își putea extinde cu ușurință influenţa într-o Europă divizată. Acest lucru l-a determinat să își concentreze atenția mai mult asupra procesului de integrare economică decât asupra celui de integrare politică. Astfel a devenit un promotor ferm al unei Europe unite prin formarea unei Comunităţi Economice Europene. Primii paşi spre această integrare economică menită să permită libera circulație a persoanelor, serviciilor şi bunurilor s-au făcut în timpul conferinţei de la Messina din 1955. Deşi iniţial Hallstein a dorit ca integrarea să fie atotcuprinzătoare şi să se realizeze cât mai repede cu putință, realităţile politice de la acea vreme l-au determinat să recunoască faptul că fuzionarea treptată apieţelor din statele membre era mult mai eficientă. În 1958, aintrat în vigoare Tratatul de la Roma, iar Hallstein a fost alesprimul preşedinte al Comisiei Comunităţii Economice Europene.Președinția ComisieiDeşi Hallstein își dăduse deja seama că integrarea nu va deveni realitate prea curând, aşa cum și-ar fi dorit, în calitate de preşedinte al Comisiei a devenit o forţă motrice a procesului de integrare care urma să aibă loc. De exemplu, în timpul mandatului său, aşa-numita „perioadă Hallstein”, a început consolidarea legislaţiei europene, care va avea un impact deosebit asupra legislaţiei naţionale. Ca promotor al unei Europe federale cu o Comisie şi un Parlamentul puternic (pentru a evita ca Uniunea să joace în mod constant un rol secundar pe lângă guvernele naţionale), este clar că Hallstein a avut un singur scop pentru Comunitatea Europeană: viziunea unei Europe unite, așa cum prevede Declaraţia Schuman din 9 mai 1950. Cu toate acestea, la vremea respectivă, preşedintele Franţei, Charles De Gaulle, avea altă convingere: în timp ce Hallstein susţinea ideea de federaţie, ceea ce însemna cedarea unei mari părți a prerogativelor și puterii naţionale Uniunii, De Gaulle susținea că Europa trebuie să ia calea confederației, adică să devină o „Europă a statelor”, în care statele membre să aibă mai multă putere. Acumularea de diferende între guvernul francez şi celelalte state membre privind o serie de aspecte legate de această diferenţă fundamentală de opinii a condus la „criza scaunului gol” din 1965, când Franţa și-a retras toți reprezentanţii din instituţiile europene pentru o perioadă de timp, până s-a ajuns la un compromis. Fără entuziasmul energic al lui Hallstein, abilităţile sale de negociere diplomatică şi puterea sa de convingere, integrarea europeană nu ar fi cunoscut succese atât de rapide pe durata mandatului său.