lampa fermecată și duhul memoriei
să fie lumina! și atunci am văzut trupurile ostenite
strălucind în roua bucuriei împărtășite
și răsuflarea curgea alene
și atunci am înțeles că este bine
o clipă de singurătate! și orele plecau în pribegie
convoi gârbovit, ducând puținul salvat
și cerurile plângeau tăcut
și m-am bucurat regăsindu-mă viu printre vii
cântă! și frunzele țeseau vălul pe care stelele clipeau
trilurile punctau diminețile senine
iar adierile purtau notele până dincolo de noi
dincolo de liniștea de început a ninsorilor toarse
a fi și a avea, două puncte cardinale ce se supun
marelui eu, steaua cardinală
sub care carnea tremură de spaima uitării
și amintirile se destrăma, ceață purtată dincolo de întuneric