Joseph E. Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie și profesor universitar la Universitatea Columbia, atrage atenția că ar trebui să ne gândim ce fel de lume lăsăm moștenire urmașilor noștri și ce politici și angajamente fiscale actuale vor servi mai bine intereselor acestora.

Potrivit lui Stiglitz, conservatorii fac adesea un mare spectacol din îngrijorarea cu privire la povara datoriei pe care o transmitem copiilor noștri. Acest argument moral a figurat în mod proeminent în refuzul republicanilor din Congres de a susține o creștere de rutină a plafonului de îndatorare al SUA. Se presupune că republicanii sunt atât de hotărâți să reducă cheltuielile încât sunt dispuși să țină ostatică economia globală și să riște să afecteze permanent reputația Americii, spune laureatul Nobel.

Privind din perspectiva generațiilor viitoare, este clar că republicanii sunt cei care dau dovadă de o nepăsare nesăbuită față de consecințele acțiunilor lor, spune Stiglitz.

„‘Orice persoană cu bună credință economică știe că trebuie să se uite întotdeauna la ambele părți ale bilanțului. Ceea ce contează cu adevărat este diferența dintre active și pasive. Dacă datoriile cresc, dar activele cresc și mai mult, țara o duce mai bine – și la fel și generațiile viitoare. Acest lucru este valabil indiferent dacă se investește în infrastructură, educație, cercetare sau tehnologie. Dar și mai important este capitalul natural: valoarea mediului nostru, a apei, a aerului și a solului. Dacă aerul și apa noastră sunt poluate și solul nostru este contaminat, transmitem o povară mai mare copiilor noștri.

Datoria financiară este doar ceva ce ne datorăm unii altora. Este o chestiune de bucăți de hârtie care pot fi amestecate pentru a ajusta drepturile la bunuri și servicii. Dacă nu ne plătim datoria, reputația noastră va fi pătată, dar capitalul nostru fizic, uman și natural va rămâne neschimbat. Deținătorii de obligațiuni se vor trezi mai săraci decât credeau, iar unii contribuabili pot ajunge mai bogați decât ar fi fost dacă datoria ar fi fost rambursată, dar „bogăția” noastră generală nu se va fi schimbat.

„Datoria de mediu” este diferită. Este o povară care nu poate fi eliminată cu o lovitură de pix a unui judecător de faliment. Daunele produse astăzi pot dura zeci de ani pentru a fi reparate și necesită cheltuirea unor bani care ar fi putut fi folosiți pentru îmbogățirea țării. În același timp, cheltuielile înțelepte pentru protejarea și reabilitarea mediului – cum ar fi investițiile pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră – vor lăsa generațiilor viitoare o situație mai bună, chiar dacă sunt finanțate prin datorii.

Să presupunem că am putea estima beneficiile directe ale unor astfel de investiții – de exemplu, creșterea producției (sau reducerea costurilor de reparare a pagubelor cauzate de incendii, uragane și alte fenomene meteorologice extreme) și valoarea îmbunătățirii sănătății și longevității ca urmare a reducerii poluării aerului – în termeni monetari. Ce rată de rentabilitate ar trebui să cerem? În prezent, guvernul SUA încearcă să răspundă la această întrebare, iar ceea ce va găsi va avea consecințe de anvergură. Dacă solicităm o rată de rentabilitate ridicată (așa cum a făcut administrația Trump, când a stabilit un nivel de până la 7 % pe an), vor exista puține investiții în atenuarea schimbărilor climatice, iar generațiile viitoare se vor prăji într-o lume în care temperaturile au crescut cu 3 °C sau mai mult.

Având în vedere consecințele inevitabile ale lipsei de acțiune, investițiile în atenuarea schimbărilor climatice ar trebui privite ca un fel de asigurare. Beneficiile sunt cele mai mari atunci când efectele schimbărilor climatice sunt cele mai negative și când valoarea banilor este deosebit de mare. Randamentele necesare pentru „investițiile de asigurare” ar trebui să fie mai mici decât rata reală sigură a dobânzii (ajustată la inflație). Această rată a fost, de fapt, negativă în ultimii ani; dar, chiar și luând în considerare o perspectivă pe termen mult mai lung, aceasta a fost de aproximativ 1%, plus sau minus 0,5%. Prin urmare, „rata de actualizare” adecvată ar trebui să fie cu mult mai mică decât 7%, chiar mai mică decât rata de 2,5-5% utilizată de administrația Obama și, eventual, chiar negativă.

Pentru a analiza problema dintr-un alt unghi, ne putem întreba ce rată de actualizare este necesară pentru a atinge obiectivul convenit la nivel internațional de limitare a încălzirii globale la 1,5-2°C. Permiterea unei creșteri permanente a temperaturilor peste acest prag prezintă riscuri inacceptabile. Incendiile, uraganele, inundațiile, secetele, înghețurile și alte dezastre pe care le-am îndurat până acum sunt doar o avanpremieră a ceea ce ne-ar rezerva acest viitor. Calculele care utilizează reduceri mari – chiar și reducerile utilizate de administrația Obama – nu ne vor permite să atingem obiectivul de 1,5 ° C.

Am putea, de asemenea, să privim problema din perspectiva „generațiilor viitoare”. Ce valoare acordăm copiilor noștri? Care sunt drepturile lor? Dacă îi prețuim pe ei la fel de mult ca pe noi înșine (și nu există niciun motiv etic pentru a nu o face), trebuie să ținem cont de modul în care daunele aduse astăzi mediului vor afecta bunăstarea lor. Deoarece, în mod evident, trăim dincolo de limitele planetare, avem o obligație morală urgentă de a reduce toate formele de poluare.

În întreaga lume, copiii și tinerii adulți cer liderilor de astăzi să adopte politicile necesare pentru a le păstra viitorul. Ei revendică acest lucru ca pe un drept fundamental, iar în unele jurisdicții – inclusiv în Statele Unite, unde un judecător federal din Oregon a decis recent că un proces constituțional privind clima intentat de 21 de tineri americani poate continua, iar un proces similar este deja în curs de desfășurare împotriva statului Montana – copiii merg în instanță pentru a lupta pentru interesele lor. Nu ar trebui să facă același lucru și bătrânii lor?”, se întreabă Joseph E. Stiglitz.