Ce ar zice alde reziștii dacă asemenea scene cum se petrec acum în toată Franța s-ar petrece și la București? Ar cere căderea guvernului? Ce comunicat ar da ambasada americană în România? Că dreptul la protest este un drept garantat, că pensiile ar trebui să rămînă sustenabile sau că guvernul și statul de drept trebuie să impună ordinea? Mă tot întreb, ce ar spune Monica Macovei, Cîțu, Tăpălagă, Hellvig și Hodor în fața unui asemenea val de proteste, mai ales dacă oamenii pe care-i susțin ar fi la guvernare? Ar striga să crape guvernul liberal-pesedist? Ce-ar zice Tăpălagă cu gura lui parfumată de dreptate și articole de lege, că populația este lipsită de educație politică și că este dezinformată de putiniști?

Fierberile sociale din Franța sunt o lecție unică. Nu doar pentru România, ci și pentru restul țărilor din Uniunea Europeană. Populația care a transformat forța mișcărilor de stradă într-un vector politic influent ne arată importanța parteneriatului social în toate deciziile importante. Într-o transmisie televizată din Paris, un cetățean francez spunea un lucru simplu.
– Asumarea răspunderii nu este democratică!

Numai că nu zicea că decizia categorică luată de putere fără sprijinul populației ține de autoritarism primitiv, nu de respectul față de popor.
La noi, Traian Băsescu a tăiat pensiile și salariile ca pe o bucată dintr-un cîrnat care i se părea prea lung, iar populația a reacționat de parcă s-ar fi bucurat că a scăpat de el.
La noi, Klaus Iohannis tratează Consituția României ca pe un bilețel de dragoste de la nevastă și îl înțelege după cum au trăncănit la telefon.
La Palatul Victoria, telefoanele de la Bruxelles au mai mare greutate decît strigătele mulțimii din fața guvernului. Ce striga poporul se izbește de geamuri. Ce pretind cei de la Bruxelles se traduce în obligații și legi.
Va rămîne proverbial și de blestemat acest PNRR încropit și adoptat la secret și adoptat în orb.
– Ce dacă poporul nu-i de acord!

O asemenea exclamație nu poate veni decît din mintea unui cretin!
Sindicatele românești nu au depășit comoditatea și importanța intereselor celor care le conduc. Mulți dintre lideri sunt ca Nicolae Manolescu la Uniunea Scriitorilor din România. Adică betonați pe post pînă la pierderea rațiunii. Sindicatele românești încă mai păstrează ceva din fibra celor comuniste. Acceptă să fie folosite după nevoile puterii.

Caricaturile noastre politice au înțeles că, indiferent de eficiența cu care guvernează, indiferent de cultura politică, de altruismul sau cinismul strategiilor abordate, ele pot decide orice pentru țară. Pot guverna justiția ca pe un batalion al dreptății aflat la ordin, pot militariza în civil o mare parte a partidelor politice, a presei și a economiei. Pot decide orice în materie de energie și resurse, pot controla organizațiile non-guvernamentale și pot inventa vinovați. Și tot ele pot face scăpată turma hoților de țară!

Conducătorii noștri n-au învățat încă regula limitei de comportament. Poporul român n-a trecut prin nici o Revoluție franceză. O revoluție balcanică n-a existat niciodată! România încă n-a ajuns la conștiința că, dincolo de o anume limită, populația are dreptul să încingă un foc social care îngroapă în cenușă toate abuzurile de comportament și toate ierarhiile contrafăcute.

Sindicatele franceze țin toate deciziile puterii în limitele unei distanțe și a unui lanț al cutumelor. Mai lung nu se poate și nici mai scurt. În democrația negociată și asumată de toate părțile, spațiile de putere sunt convenite și limitate. Protestele din Franța ne arată cum se apără drepturile și cum se negociază deciziile importante pentru populație.
Vrem o țară ca afară, zic proletarul și intelectualul român! Însă nu vor nici morți o țară în care să lupte și să muncească la fel. Vor beneficii și garanții, nu riscuri și bastoane.
Patriotul Marcel Ciolacu vrea protecție socială și democrație cu o clasă de privilegiați deasupra tuturor. Ce care ne conduc și cei care dau sentințe, cei care ne supraveghează și cei care ne apără își merită banii. Altfel, se cară și ne lasă de izbeliște!

Ciolacu crede că fără privilegiați și fără dînsul țara se duce pe copcă. Ciolacu s-a înmuiat ca o slănină la cald cînd și-a dat seama că tăierea pensiilor speciale îl duce la pierderea postului. S-a prins sau a aflat sau a primit ordin să lupte pentru menținerea statului armat și consolidat în toate încheieturile sale cu oamenii dublei identități și subordonări. Și dacă se găsește cineva care să-i spună, Domnule, știți că ați promis! Și dumneavoastră, și Rareș Bogdan, și ambele găști politice, și cea liberală și cea democrată!
Știți ce răspunde?
-Păi am zis și eu, dar uite că nu se poate!
În țara noastră, lupta de clasă este o formă de strofocare față de serviciile secrete și de mecanismele de putere controlate de acestea. Să nu le deranjăm, să nu le contrazicem, să nu le controlăm la cheltuieli și dacă au habar de ce fac! Ei știu mai bine decît noi Constituția României și o apără mai vînjos ca să le fie bine.
La noi domină o altă lecție de filosofie politică:
– Pe lîngă ei, să ne descurcăm și noi!

CORNEL NISTORESCU /http:cotidianul.ro/