Am auzit de multe ori, în cabinet, așteptări exprimate glumeț, într-o remarcă adresată repetat de pacienții care treceau prin episoade depresive: Domnule doctor, dați-mi o pastilă din aceea care să mă facă mai fericit. Cu gândul mereu la Huxley și la miraculoasa lui soma din „Minunata lume nouă”, le răspundeam pacienților că o asemenea pastilă, inexistentă de altfel, le-ar răpi o dimensiune importantă a umanității. O pastilă a fericirii ne-ar răpi și motivația și satisfacția stabilirii unor obiective autentice pentru noi, ne-ar răpi parcurgerea unui drum cu obstacole ce pot fi depășite (o călătorie esențială, de atlfel, în căutarea fericrii). Antidepresivele, departe de a ne face mai fericiți, ne readuc într-un punct de echilibru în care să putem simți deopotrivă bucuria și tristețea în fluxuri gestionabile, căci ambele sunt inevitabile și necesare pentru a putea experimenta premisele unei vieți împlinite. Altfel spus, antidepresivele ne oferă posibilitatea de a accede atât la fericire, cât și la nefericire, călăuzindu-ne dincolo de ceața monocromă și apăsătoare în care ne aflăm.
Totuși, m-am gândit, mai departe la faptul că o asemenea așteptare ar putea fi expresia suferinței trăite, ceva amorsat de o stare de neputință deplină, de senzația profund apăsătoare a incapacității de a te mai putea ajuta singur. Totodată, o asemenea așteptare pentru o pastilă a fericirii ar putea fi și rezultatul impactului pe care modelul medicalizat, biologist, l-a lăsat de câteva decade în mentalul colectiv, inclusiv în zona psihiatriei. E vorba de un model care reduce tulburările mentale la dezechilibre chimice în creier, ce se pot rezolva cu ajutorul tabletelor. Acest optimism tot mai pregnant, începand cu mijlocul secolului al XX-lea, odată cu apariția primelor antipsihotice și antidepresive clasice a explodat și s-a tradus într-o industrie începând cu anii ‘80 în SUA, dar mai ales în anii ‘90 în toată lumea, odată cu apariția antidepresivelor selective (ISSRS- inhibitorii de recaptare ai serotoninei).
Ești trist, anxios, iritabil, simți că viața nu are sens, plângi mult? Nicio problemă, reclamele minunate, cu imagini sugestive (soarele care răsare într-o noapte neagră, un curcubeu care apare după furtună, decoruri care se colorează mai ceva ca după trip-urile cu psihidelice, zâmbete care inundă fața personajelor) anticipau încă din anii ‘90 cum ceva resimțit atât de intim, de împovărător și de unitar la nivel personal se ameliorează, se limpezește cu ajutorul câtorva comprimate. Reclamele acestea care au marcat cultura populară în SUA (și pe care le puteți urmări și astăzi pe youtube) au răspândit o perspectivă promițătoare atât pentru consumatori, cât și pentru industrie: da, există o soluție medicală pentru depresie. Doar că, de asemenea, ele au și indus parțial în eroare publicul, spunând o poveste simplificată și montând în cele din urmă așteptări nerealiste. Oricât de optimiști am fi în realitatea orbitei biologice a psihiatriei, decade întregi de cercetări și studii prezente ne amintesc faptul că există o componentă psiho-sociologică în generarea și reabilitarea tulburărilor mentale. Departe de a mai fi ceva de neglijat, orice psihiatru învață încă din rezidențiat despre contribuția factorilor psihologici și sociali în cauzarea tulburărilor mintale.
Modelul bio-psiho-social al sănătății și al bolii (fie ea cardiacă, respiratorie sau psihiatrică) este de asemenea cel agreat și de OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii) și este cel în perspectiva căruia este instruit tot personalul medical. În această perspectivă boala este privită nu doar ca un rezultat al anomaliilor biologice, ci și ca un rezultat al dezechilibrelor psiho-sociale ce nu pot fi neglijate, măcar la modul ideal, într-un sistem unde există resurse astfel încât fiecare din aceste dimensiuni să primească atenția cuvenită.
Am făcut această introducere, tocmai pentru a semnala o precauție în abordarea unui volum, de altfel interesant și instructiv, semnat de Johann Hari, publicat la Editura TREI. E vorba despre o carte care vorbește despre depresie, criticând accentul pretins exagerat de biologist în abordarea acestei tulburări, reorientând atenția asupra cauzelor și soluțiilor sociale și psihologice care, e adevărat, au fost parțial neglijate mai ales în decadele optimismului biologic (adică anii ‘80 și ‘90, cu precădere). Însă chiar dacă în decadele amintite e posibil ca standardul de practică în abordarea depresiei să fi fost unul prioritar biologist (iar la noi în România, din lipsă de resurse și nu din lipsă de încredere, se mai păstrează parțial acest tip de abordare), astăzi, cam toate ghidurile internaționale vorbesc despre importanța psihoterapiei și a schimbărilor de viață și mediu când vine vorba de depresie, o importanță egală și uneori chiar prioritară față de tratamentul cu pastile. Pledoaria lui Johann Hari pentru dimensiunea psiho-socială a înțelegerii tulburării depresive este așadar parte din standardul internațional actual, nicidecum ceva marginal pe care psihiatrii să îl disprețuiască sau să-l ignore (așa cum pare să sugereze autorul volumului „Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare”)
Primele capitole elaborează scepticismul lui Johann Hari față de soluțiile universale medicamentoase propuse pentru depresie. Autorul detaliază traseul îndoielilor, bazându-se pe propria experiență, dar și pe interviurile cu personalități proeminente din cercetarea în sănătatea mintală. Critica țintește câteva direcții: pe de-o parte, metodologia studiilor care demonstrează eficacitatea antidepresivelor (și sunt aduse în discuție standardele de publicare, publicarea preferențială a rezultatelor), pe de altă parte, chiar ipoteza clasică (care actualmente este depășită sau, oricum, extinsă și îmbogățită) a deficitului de serotonină pe care antidepresivele sunt menite să îl echilibreze. De asemenea, Hari subliniază și vulnerabilitatea metodologiilor prin care se pun diagnosticele psihiatrice, luând ca exemplu cazul doliului (dacă depresia este rezultatul unui dezechilibru chimic în creier și dacă doliul are manifestările depresiei, cu toate acestea el este privit ca o situație specială/naturală și nu este imediat tratat cu antidepresive – cumva, în cazul confruntării cu moartea cuiva drag, depresia devine o reacție acceptabilă și nu un deficit tratabil).
Critica lui Hari în această direcție nu este însă absolută, autorul acceptă în esență că ar exista un beneficiu al medicamentelor, dar că acest beneficiu, în baza controverselor evocate, nu este de fapt atât de mare și nicidecum universal. Hari nu susține că nu există o componentă biologică în amorsarea depresiei, ba chiar detaliază felul în care neurobiologia și genetica contribuie și ele la cauzarea și amplificarea ei: pe de-o parte, există gene moștenite care ne fac mai vulnerabili la depresie (dar doar în anumite circumstanțe, nu suntem pe deplin conditionati). Pe de altă parte, neuroplasticitatea (capacitatea creierului de a forma legături neuronale noi) ne pot adânci sau ne pot scoate din depresie (nu avem așadar un creier static, pur depresiv sau pur fericit, ci un creier care, în funcție de experiențele cumulate se poate bloca biologic, temporar, până la rescrierea unor noi experiențe, într-un filtru mai degrabă depresiv). Dar preocuparea principală a jurnalistului de origine germană e să pună în evidență cauzele psihologice și sociale (unele individuale, altele societale) care au fost reabilitate astăzi, după cumularea mai multor studii.
În această perspectivă depresia ar putea fi privită ca o reacție adaptativă, o reacție firească la o deconectare de la satisfacerea unor nevoi fundamentale umane. Hari identifică în volumul „Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare” 7 astfel de tipuri de deconectări și propune, în ultima parte a volumului, tot șapte posibile rute de reconectare. Depresia este, metaforic privind, un doliu pentru legăturile pe care le-am pierdut și doar recuperarea lor ar putea să ne refacă echilibrul.
Prima deconectare adusă în discuție de Hari e cea în raport cu munca. Luând în considerare povești personale (pentru a ilustra exemplificativ), dar și studiile dezvoltate de-a lungul anilor, Hari ne amintește că oamenii care au puțin control asupra activității profesionale, care desfășoară slujbe unde nu sunt autonomi, unde nu pot hotărâ mare lucru, unde activitatea este monotonă și plictisitoare și unde există un dezechilibru între efort și apreciere sunt mai predispuși la depresie. De asemenea, trăim într-o societate în care suntem deconectați uman de la apropierea de familie care s-a deteriorat în ultima jumătate de secol (procentual mâncăm mai puțin împreună, petrecem mai puține vacanțe împreună), la deteriorarea sentimentului comunității (tot mai mulți se simt mai singuri, trăiesc sentimentul că nu împărtășesc ceva important cu semenii), ajungem să compensăm acest tip de singurătate prin mijloace virtuale (care oferă prieteni și statut), dar care nu pot, în cele din urmă să ne livreze autenticitatea legăturii umane. În acest sens, Johann Hari discută despre dependența de internet și pacienții tratați pentru ea, care în mod deloc surprinzător, în proporții covârșitoare sunt depresivi – anxioși – dependența lor e rezultatul căutării ratate a unei forme de reconectare prin virtual.
Hari pune în discuție și deconectarea față de valori. Distingând între motivații/valori extrinseci (centrate pe bunuri materiale și statut social), respectiv motivații/valori intrinseci, jurnalistul remarcă facil că valorile promovate social sunt mai degrabă extrinseci: trăim hrăniți cu reclame despre cum să cumpărăm mai multe produse, cum să câștigăm mai mulți bani și poziții sociale de invidiat. Indexul Aspirațiilor și nenumărate alte studii au sugerat următoarele: cu cât suntem mai preocupați de valorile materiale și mai puțin de a fi buni noi înșine (ca prieteni, a cultiva hobby-uri, a susține comunitatea), cu atât suntem mai nefericiți (cel putin, așa cum raportăm subiectiv). Sunt patru motive interesante invocate în acest sens: valorile extrinseci ne otrăvesc relațiile (deci, ne deconectează mai mult de oameni, împingându-ne să-i privim mai degrabă într-un regim instrumental), ne interpun dificultăți în a ne bucura de plăcerea momentului (de a ne dizolva în stările de flux, despre care vorbea și psihologul Mihaly Csikszentmihalyi, ne suscită mereu întrebări legate de propria persoană (pentru că ne gonflează eul și ne fac să ne preocupăm de părerea celorlalți) și ne împing să neglijăm celelalte valori și nevoi. În mod aparent bizar, deși recunoaștem aceste lucruri, recunoaștem că banii nu aduc fericirea și că valorile intrinseci sunt mai importante, trăim însă înconjurați de mesaje sociale care pledează pentru valori nesănătoase și ne e greu să ne smulgem din acest cerc vicios.
Alte deconectări despre care vorbește Hari sunt deconectarea de traumele copilăriei (este foarte interesant cum Vincent Felitti, un cercetător care a căutat să trateze obezitatea a ajuns să evoce mai apoi impactul experiențelor adverse din copilărie asupra greutății corporale: obezitatea, într-o oarecare măsură la fel ca depresia este o reacție la experiențe de viață anormale), deconectarea de la poziția socială și respect (în acest sens sunt aduse în discuție, printre altele, studiile pe babuini ale celebrului Robert Sapolsky – și în lumea animală, indivizii care ajung la baza ierarhiei sociale sunt umiliți și agresați sistematic, adoptă comportamente și posturi similare depresivului). Nu în ultimul rând, Hari vorbește și despre deconectarea de lumea naturală (oamenii au nevoie de mișcare și verdeață, sunt creaturi biofile cum le numea Edward O. Wilson, au un apetit pentru rețeaua naturală care susține viața) și despre felul cum obsesia individualității poate fi depășită prin admirarea peisajelor largi (și Alain de Botton ne amintea despre experiența contemplării naturii în „Arta de a călători”, dar și Shane O’Mara în „Elogiul Mersului”vorbea despre băile de pădure ale japonezilor). De asemenea, Hari aduce în discuție și deconectarea de viitor (căci depresia, așa cum ne amintea William Styron este un hoț de viitor), despre cum traiul într-o societate plină de incertitudini ne vulnerabilizează și mai mult.
Ultima parte din volum propune repere de reconectare pentru fiecare dintre legăturile pierdute. Fără să aibă pretenții de rețete probate și ratificate științific, Hari folosește mai degrabă exemple de bune practici, potențiale soluții care ar merita să fie cercetate. Sunt trecute în revistă, uneori cu povești emoționante și incredibile (cum e povestea cartierului de migranți turci care au înghețat prețul chiriilor în Berlinul anilor ‘90) exemple despre puterea comunității, puterea unei cauze comune de a reconecta semenii.
Hari trece în revista și horticultura terapeutică, modele de afaceri pur participative fără ierarhii, meditația și noua știință a psihedelicelor (despre care scrie foarte solid un alt jurnalist, Michael Pollan în volumul „Cum să-ți schimbi mintea”). Unele dintre soluțiile de reconectare propuse, precum un venit minim garantat (încurajat de experimente sociale de tipul celui evocat de Rutger Bregman în volumul „Utopie pentru realiști”), limitarea spațiului de reclame (care să erodeze popularitatea valorilor extrinseci), reintroducerea medicală a psihedelicelor ar putea necesita o transformare mai largă la nivel social și nu țin doar e o inițiativă individuală. În acest sens, Hari se păstrează deopotrivă prudent și optimist: dacă depresia a devenit un fenomen (și, conform cifrelor epidemiologice, chiar așa e) și are o componentă atât de puternică în zona psiho-socială, va fi nevoie de un efort mai mare și nu doar de un efort individual pentru a o putea echilibra, la nivel global. Dincolo de poveștile de viață, de contextele psihologice (importante și abordabile) este vorba și de aspecte structurale sociale care vor avea nevoie de ajustări semnificative pentru a oferi împuternicirea de reconectare de care au nevoie mulți oameni.
Abordat cu prudența pe care o aminteam, volumul „Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare” este o minunată incursiune în decodificarea complexității unui fenomen care, departe de-a mai fi circumscris arealului biologic individual, ne privește pe toți. E un fenomen care va avea nevoie de întâmpinări globale, un fenomen care și-ar putea găsi locul între prioritățile planetare (precum încălzirea globală ), ca pârghie de transformare socială a țărilor dezvoltate (unde, întâmplător sau nu, depresia este mai frecventă).
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.