Multe amintiri frumoase, poate chiar cele mai frumoase
din copilaria mea ma leaga de acest loc, de acest om, si-mi pare
rau ca viata asta nebuna, mereu in viteza, mereu pe fuga, mereu in
cautare de mai bine ma indeparteaza cu fiecare moment ce trece de
casa bunicii, de glasul ei, de gustul mancarii pe care nu l-am mai
intalnit in alta parte. Mi-e dor de bunica mea si desi incercam, pe
cat posibil sa trecem sa o vedem de cate ori ajungem in Piatra
Neamt tot nu e suficient.
Ma uit la ea si parca pare neschimbata fata de
amintirile mele...si totusi nu e...e batrana, si cate-odata vorbesc
cu ea la telefon si nu ma recunoaste si-mi vine sa plang, fiindca
stiu ca nimeni nu traieste vesnic insa mi-as dori sa fie asa. Alta
data e atat de lucida, recunoaste si fetele, si le aminteste, ma
intreaba de ele, imi vorbeste despre Alin si ma gandesc ca poate
totusi nu a trecut asa de mult timp, poate e bine, e sanatoasa si o
sa o revad in curand cand vom merge pe acasa.
Curtea asta are atatea amintiri, si a fost mereu
asa...verde, cu iarba presarata de bumbisori si papadie pe care le
culegeam si le vindeam la magazin sau le faceam mancare cu noroi.
Casa asta parca a avut intotdeauna aceeasi culoare...si gardul e
neschimbat....am in album o fotografie de cand eram eu de varsta
Emei si totul e neschimbat.....Poate nu chiar totul...s-au mai
inaltat cateva garduri si cateva etaje de jur
imprejur.
Eu nu mi-o amintesc cu baston....nu vreau sa mi-o amintesc asa....dar fusta, ploverul si vesta parca le-a avut dintotdeauna. La fel si parul alb si zambetul de pe buze, si caldura cu care ne primeste de fiecare data in bucatarie pe pat sau pe scaunelul de langa soba.
Strada e mereu pustie acum, nu plina de copii si de
flori desenate pe asfalt ca sa jucam florile sau culorile, cu
aceleasi borduri, pe care stateam ore in sir in fund si ne jucam
de-a cine stie ce.....pana raceam si trebuia sa-mi puna mama la
spate caramizi infierbantate in rola. Am colindat toate strazile si
aleile acestea de mii de ori si acum mi se par atat de
straine.
Gradinita cu flori e la locul ei, unde a fost mereu, si,
parca cu aceleasi flori. Lipseste ciresul urias de langa bucataria
de vara in care ma cataram fara frica (acum mi-e frica sa ma urc si
pe scara sa culeg doua cirese).
Parca am fi noi...cand eram copii si ieseam fara frica
in drum, impreuna cu verisorii, cu vecinii. Ei sunt mici dar sper
sa aiba la randul lor cel putin la fel de multe amintiri frumoase,
in acelasi loc, sau in altele, cu aceiasi oameni, sau cu altii,
care sa le fie lor dragi, care sa le ramana intipariti in minte si
in inima.
Florile acestea nu-s de acolo.....nu-s din amintirile
mele, ele au fost puse mult mai tarziu....dar bucataria de vara
mi-o amintesc perfect, cu plita pe care facea sau ne incalzea
mancare, cu un dulap vechi de bucatarie vopsit bleo sau un vernil
deschis, pe care-l foloseam pe post de masa, cu o lada de lemn pe
care ne cuibaream si in care tinea bunica presuri, cu niste etajere
pe pereti de care stateau atarnate diverse ibtice si craticioare,
canite, pahare, capace. Imi amintesc niste pahare groase de
sticla..cred ca de la mustar...erau albe si un verde inchis, n-am
mai vazut asemenea pahare...dar bunica inca mai are....cel putin
unul.
Cerdacul in care ne-am jucat veri de-a randul, in care
ne fugaream, deschideam usile si ne certa. Usa asta era mereu
incuiata....cred ca asa e si acum, nu am verificat demult. Imi
amintesc ca ne furisam acolo ca sa cotrobaim prin dulapuri si
sertare. In camera aia e biblioteca, erau multe carti....dar mi-e
rusine sa spun ca nu cred ca am citit macar un sfert din ele.
Atunci eram prea ocupata.....sa ma joc....acum sunt prea
ocupata......sa le ofer lor posibilitatea sa se joace.
Ei sunt noua generatie.....Ei sunt viitorul, acum traim
prin ei.
Iar pe ea, pe bunica mea, mi-e frica ca am s-o
uit......ca mi se va sterge din minte si chipul ei asa cum s-a
sters cel al bunicului meu. Multa vreme nu l-am putut vedea cand am
inchis ochii, acum cred ca memoria mea il reconstituie dupa o
fotografie veche, alb negru pe care mi-o amintesc dintotdeauna pusa
intre sticlele de la bufetul din bucatarie, dar nu mi-l amintesc pe
el, vocea lui, statura, chipul.... De aceea ei ii fac mereu
fotografii, si ma tot uit la ele, ca sa mi-o pot aminti. Mi-e
foarte dor de ea si de-abia astept sa merg sa o vad, data viitoare
cand merg la Piatra.
