”Timpul n’a avut puterea să știrbească forța, nici să slăbească speranța daco-românilor. Rămăsese aceeași rasă, rezistență, răbdătoare, întrucât se consideră nemuritoare: Românul nu piere, suna un dicton popular în toate regiunile României. Mai e si’un altul, aproape la fel de răspândit: Apa trece, pietrele rămân. Apa era năvălirea barbară, românii erau pietrele.” Abdolonyme Honoré Ubicini, Les origines de l’histoire Roumaine.

Ungaria „mare” nu a existat niciodată decât în minţile înfierbântate ale celor ce confundau o realitate istorică cu o himeră, deoarece ea nu este rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, ci este rezultatul artifical al unei decizii birocratice luate în 1867 în urma unor aranjamente de culise. Principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut acea omogenitate etnică comparabilă cu cea a Principatelor Române. Nu întâmplător, timp de jumătate de mileniu, regii Ungariei, de origine maghiară, se pot număra pe degete şi asta până la Mohacs, în 1527…