Cine a întâlnit vreodată un manager incapabil să perceapă semnalele din jurul lui?
Eu mi-l imaginez ca pe un om care a primit o pălărie pe care o credea potrivită dar, când a pus-o pe cap, a constatat că i-a rămas capul mic. Așa că i-a căzut într-un sprijin instabil pe vârful nasului, acoperindu-i ochii și urechile. În loc de percepție, simțurile lui se ocupă exclusiv de protejarea intereselor, prejudecăților și credințelor iraționale proprii.
Mă întreba cineva care este caracteristica cea mai importantă pentru un manager. Acum aș spune că empatia este principala calitate a unui bun manager. Empatia implică o percepție educată, observare, înțelegere, capacitate de dedublare.
În lipsa empatiei, managerul este doar un robot, acționând după un program auto-scris limitat. Comunicarea (atâta câtă este) este complet ineficace, interacțiunile cu oamenii din organizație sunt doar specifice unui padre padrone (oare la feminin este vorba de madre dominatrix?!?), singurul stil de management cunoscut fiind cel autoritar arbitrar.
Unde ar trebui să se învețe empatia? Doar în familie? Și la școală? Și la vârsta adultă? Cine ar trebui să învețe să utilizeze empatia pentru a-și îmbunătăți performanțele și relațiile cu alți oameni? Este empatia greu de dobândit?
În ultimele luni am observat așa de puțină empatie în jurul meu, încât pare că românii lipsiți de capacitatea de a empatiza cu alți oameni sunt majoritari în mod covârșitor. De aici agresivitatea, lipsa de răbdare, burzuluiala cronică, negativismul și inflexibilitatea.
Și am ajuns la vestitul proverb românesc: „cel mai deştept cedează”. De ce? Pentru că proștii (inabilii, insensibilii, necivilizații) sunt și au fost dintotdeauna prea mulți? Și ce înseamnă a ceda, în acest caz? A sta deoparte? A pleca? A întoarce capul? A renunța la empatie și a adopta stilul agresiv de relaționare în societate? Ce mai este de făcut?