În „România literară” nr. 18/28 aprilie a.c., cele mai profunde pagini scrise vreodată despre Mateiu Caragiale, fiul lui Ion Luca. Le scrie Ion Vianu, fiul lui Tudor, un psihiatru experimentat, dar și un psiho-critic literar cu realizări excelente.

Aici, vârful descripției analitice este încrederea mateină în mântuirea prin trufie. Nimeni n-a mai urcat acest vârf: nici alt scriitor român, nici alt interpret al scriitorilor. Tudor Vianu considera trufia, desigur, un păcat. Fiul său înțelege însă că Mateiu avea convingeri religioase gnostice. Îi veniseră la îndemână spre a nu-l considera pe Ion Luca un monstru. Potrivit gnozei, lumea de aici este opera unui demiurg rău. Doar cea din ceruri este opera unui demiurg bun.

A alege răul cu o anume trufie poate conduce la mântuire dacă, atent și subtil, extragi un bine metafizic din lumea creată de acel demiurg ce stă ca un dublu negativ al celui bun: o operă literară strălucitoare.

Aceleași convingeri religioase le împărtășea și Cioran care își aștepta mântuirea prin cearta permanentă cu creația demiurgului rău.

Împotriva doctrinei celor doi demiurgi, Biserica a luptat cu sabia în mână. A căsăpit multă carne omenească. A aruncat apoi și partea bună din copaie: cosmismul doctrinei. Încă din primele sale secole, creștinismul a rămas fără dimensiunile cosmo-spirituale din miezul gnozei. Le va conserva ezoteric Dionisie Areopagitul, ucenicul lui Pavel, și vor ieși în exoteric abia în secolul al VII-lea, dar Biserica nu le va da importanța teologică cuvenită niciodată. Treptele celor trei ierarhii treimice ale ființelor cosmo-spirituale (nouă trepte) joacă aidoma unei table a înmulțirii ființelor prin evoluționism spiritual. Mai ales din 1859, când a apărut „Originea speciilor”, cu al său evoluționism materialist darwinian, cuvântul „evoluție” a fost excomunicat.

Vaticanul a fost obligat în secolul al XX-lea să scoată acest cuvânt din excomunicare dat fiind că fizica cuantică l-a introdus în lumea neviului material. Universul material vădea a avea evoluționism și „vedenia” devenea din ce în ce mai incontestabilă.

Rare sunt astăzi cercetările teologice care îndrăznesc să înțeleagă tabla lui Dionisie sub cheia din gândul evoluționist, pe deplin confirmat în cuantică.

Încă dinainte ca aceste confirmări să eclozeze, un spirit liber (catolic) a umblat la tabla lui Dionisie cu mănuși darwiniste (dar întorcându-le pe dos) și a dat un grandios tablou de evoluții spirituale: de la om la înger, de la înger la serafimi… Cheia acestui evoluționism era dată de o intuiție teleologică: Logosul vrea să introducă pe toată scara, începând de pe treapta omului, o noutate: libertatea. Ea, libertatea, este chipul și asemănarea Logosului și are a închipui, în cele din urmă, o asemănare omenească ce va fi transmisă pe treapta îngerilor ce au a proveni din evoluțiile omului.

Pentru binefacerile finale au fost date lecțiile intermediare ale facerii răului drept obstacole inițiatice întru creșterea puterii de conștientizare a voinței din Logos.