Pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța
și a Ardealului de Nord au aruncat România în pragul dezintegrării
teritoriale și instituționale. Părăsită de aliați, cu un
Rege-dictator care se izolase de partidele politice, România risca
să se prăbușească definitiv.
Opinia publică, adusă în pragul disperării, îl considera
vinovat – pe bună dreptate, pe regele Carol al II-lea. Cei mai
activi în contestarea regelui s-au dovedit a fi legionarii, mai
ales că aceștia nu-i puteau ierta monarhului playboy decapitarea
Mișcării, prin ordonarea asasinării liderilor verzi, în frunte cu
Corneliu Codreanu.
Astfel, pe 3 septembrie 1940, simultan, legionarii declanșează
acțiuni de ocupare a instituțiilor politico-administrative și
militare importante din Brașov și Constanța, urmând ca apoi să
demareze lovituri asemănătoare în Timișoara, Deva, Alba-Iulia și
București, cu scopul de a crea panică la Palatul Regal.
Chiar dacă în mare parte, loviturile au eșuat, faptul că s-au
înregistrat morți și răniți a inflamat situația în țară și a sporit
tensiunea în sânul camarilei regale. Liderul legionar Horia Sima
lansează un manifest, prin care cere abdicarea regelui Carol al
II-lea, învinovățindu-l de deciziile care au dus la ciopârțirea
țării. În București și în marile orașe au loc manifestații
împotriva regelui, la care participă zeci de mii de oameni( În
imagine, în primul rând este Radu Gyr).
Pe 4 septembrie, într-o mișcare disperată, Regele Carol al
II-lea îl cheamă la Guvernare pe Generalul Ion Antonescu, cel care
fusese surghiunit de suveran la Mănăstirea Bistrița. Pe 5
septembrie, regele îi ordonă comandantului trupelor din Capitală,
Generalul Dumitru Coroamă, să deschidă focul asupra
manifestanților, dar acesta refuză, motivând că nu poate trage în
tineretul țării. De nevoie, regele Carol semnează un decret prin
care îi conferă generalului Antonescu „depline puteri pentru
conducerea statului român”.
În aceeași zi se suspendă Constituția din 27 februarie 1938 și
au fost dizolvate corpurile legiuitoare, ceea ce însemna sfârșitul
dictaturii regale instaurate la 10 februarie 1938. În orele
următoare, Ion Antonescu și-a asigurat sprijinul unor adjutanți
regali și al comandantului trupelor de gardă (generalul Coroamă),
iar pe generalii devotați lui Carol, fie i-a trimis ”în misiune”
departe de Capitală, fie i-a reținut, sub diverse pretexte, în
clădirea Președinției Consiliului de Miniștri, făcându-i
inofensivi. În tot acest timp legionarii se agitau în jurul
Palatului Regal și trăgeau focuri de armă pentru a-l intimidata pe
rege, dar Ion Antonescu nu a intervenit pentru a restabili ordinea,
lăsând să se înțeleagă că nu o va face atât timp cât Carol al
II-lea va fi pe tron.
Regele încearcă să-l îndepărteze pe Antonescu, dar se lovește
de refuzul Armatei.„În această atmosferă, pe 5 septembrie 1940, la
ora 21.30, Antonescu l-a trimis pe adjutantul său, lt.-col.
Elefterescu, cu un mesaj prin care-i cerea lui Carol să abdice,
avertizându-l că în cazul unui refuz nu mai răspundea de
integritatea persoanei și anturajului regal. I-a lăsat timp de
gândire până a doua zi, la 4 dimineața. Carol al II-lea s-a
consultat cu serie de oameni politici între care Valer Pop, Mihail
Manoilescu, Gh. Brătianu, A.C.Cuza, care l-au sfătuit să abdice.
Generalii Coroamă și David Popescu aveau aceleași opinii. Doar
generalii Paul Teodorescu și Gh. Mihail au cerut regelui să rămână
pe tron, angajându-se să ia măsurile necesare pentru înlăturarea
lui Antonescu și zdrobirea „bandelor legionare”. Mihail Manoilescu
a refuzat să constituie un nou guvern, spunându-i regelui că în
realitate abdicase când îi dăduse lui Antonescu toate
prerogativele. De asemenea era de părere că armata nu va trage nici
măcar un singur glonț pentru rege”, scrie Istorie Pe Scurt.
La ora 06:10 regele a semnat actul de abdicare. În aceeași zi,
Ion Antonescu, adică șeful statului și președintele Consiliului de
Miniștri a semnat un decret lege care prevedea „Având în vedere
actul abdicării M.S. regele Carol al II-lea din 6 spetmebrie 1940…
Având în vedere că succesiunea la tron în linie coborâtoare
bărbătească legitimă și directă a M.S. Carol al II-lea de
Hohenzollern- Sigmaringen este Măria Sa Marele Voievod de
Alba-Iulia”, acesta devenea „Mihai I-iu, rege al României”.
De remarcat este că în textul Proclamației pentru Țară a
Regelui Carol al II-lea, acesta evită să folosească termenul de
„abdicare”. Iată textul:
Români!
Vremuri de adâncă turburare și îngrijorare trec peste scumpa
mea țară.
De acum zece ani când am luat locul de adâncă răspundere de a fi
cârmaciul patriei mele, fără răgaz, fără odihnă și cu cea mai
desăvârșită dragoste m-am străduit de a face tot ce conștiința mea
îmi poruncea pentru binele României.
Azi zile de vitregie nespusă îndurerează Țara, care se găsește
în fața unor mari primejdii.
Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest
pământ în care am fost născut și crescut, să le înlătur trecând
astăzi fiului meu, pe care știu cât de mult îl iubiți, grelele
sarcini ale domniei.
Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalț cea mai
caldă rugăciune ca ea să-i fie cât mai folositoare.
Lăsând poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toți românii
să-l înconjoare cu cea mai caldă și mai desăvârșită credință și
dragoste, ca să poată găsi în ele reazemul de care are atâta nevoie
greaua-i răspundere ce de azi înainte apasă umerii săi fragezi.
Țara să fie păzită de Dumnezeul părinților noștri, care să-i
hărăzească un cât mai falnic viitor.
Au urmat negocieri pentru formarea unui Guvern, dar PNȚ și PNL
au refuzat să-și asume conducerea țării, singurii care au răspuns
chemării generalului Antonescu fiind legionarii. Astfel se
instaurează un Guvern format din legionari și personalități fără
afilieri politice.
La 14 septembrie se decretează statul național-legionar.
