Pentru că nu știu să iubesc altfel… trebuie să știi, că îți mărturisesc ceva.
Oamenii mereu m-au privit ciudat.
Poate pentru că mereu am fost “altfel” sau cum zic eu:
contra curentului.
Am avut un singur moment în viață, care a durat prea
mult, și în care am mers pe aceeași cărare pe care parcă înaintea
mea a mers o turmă sălbatică. Am mers prin aceleași locuri prin
care a mers cireada din jurul meu… și am greșit. Oamenii care
încercau (vreau să cred că erau câțiva care încercau) să dirijeze
ceea ce se întâmpla atunci cu mine și nu numai au fost prea puțini,
sau poate prea slabi, sau poate prea prinși în propriile probleme.
Cred.
Prea puțini pentru a-mi arăta lucruri; acele lucruri pe
care trebuie oamenii să le arate altora… pentru a nu greși. Prea
prinși de propriile probleme pentru a-mi arăta că la un moment dat
am ajuns să fug în cercuri a naiba de perfecte de acel curent, de
aceea cireadă… tocmai pe urmele acelei cirezi. Prea slabi pentru
a-mi explica că a fost un moment în care eu am deviat puțin de la
linia aia, bună și dreaptă, opusă acelor cercuri de care
fugeam.
Sau poate că nu mi-au vorbit suficient de tare ca
vorbele lor să mă lovească și să mă oprească cumva din fuga mea
prostească în cercuri. Sau poate de vină am fost eu, pentru că nu
am știut să le spun că mie de mic copil nu îmi place ca oamenii să
vorbească tare, deoarece vorbele spuse tare, țipetele… mereu le
simt ca pe niște pietre.
Poate tocmai de aceea acum, uneori, am tendința enervant
de excesivă să vorbesc în șoaptă… chiar dacă uneori sunt șoapte în
patru colțuri, cu multiplu înțeles și totodată par fără de sens
pentru cei care nu știu cum să le asculte.
Ca să fiu sinceră, este obositor să fug. Mai ales atunci
când simt și oarecum realizez că fug în cercuri, cercuri perfecte,
obositor de perfecte, și pe care nu știu cum să le sparg sau rup
uneori.
E ciudat că tu… tu îți dai seama de mine mereu. E ciudat
de bine, dar pe mine, mă sperie să mi se zică de… acel eu. E ceva
nou. Nimeni nu mi-a zis până la tine.
Nimeni nu a încercat să mă oprească. Nimeni nu a
încercat să mă ajute să corectez acele mici aspecte care mă supără.
Nimeni nu a încercat să mă ajute cu ceva. Nimeni nu a încercat
nimic cu privire la mine, până la tine. Nimeni nu a vrut să mă
ajute. Nimeni.
Toți s-au mulțumit să vadă, să privească și să judece
fără drept de apel și fără cea mai mică intenție de a îndrepta
ceva… cum eu…. fără să îmi doresc și luptând cu propriul suflet și
propriile-mi gânduri… mă distrug și îmi zdrobesc întreaga
ființă.
Acel eu mă sperie pentru că îmi aduce aminte de cineva
apropiat mie, de când eram mic, de lucruri pe care eu mereu le-am
evitat și am ferit pe toți cei din jur de ele. Acel eu… nu îmi face
bine și nu știu cum să îți spun: cred că acel eu… e demonul meu… cu
mult prea multe fețe.
Și mă doare. Mă doare.
Mă doare căci până la tine nimeni nu a încercat să îmi
controleze demonul și să fie liniștea mea.
Îți mulțumesc pentru că mă privești și îmi vorbești
mereu în același fel ciudat și unic care îmi pune liniște în
suflet, în gânduri.
