Opt minute în care totul s-a schimbat în holul Hotelului Majestic
Holul Hotelului Majestic era prea bine luminat pentru ora târzie. Suprafețele lucioase reflectau un aer rece, aproape ostil. Sofia Popescu stătea riguroasă lângă recepție, fără să ridice glasul sau să facă gesturi exagerate. Își ținea geanta aproape și, din când în când, verifica telefonul, ca și cum răspunsul așteptat era la o distanță imposibilă.
Își stabilise un interval de opt minute. Nu pentru a crea o scenă. Nu pentru a solicita explicații. Ci pentru a decide dacă mai are sens să rămână acolo, sub privirile care deja o evaluau din cap până în picioare.
În jur, detaliile deveneau deranjant de evidente: un cuplu șoptind lângă lift, un bărbat elegant ajustându-și vocea cu insistență, un telefon ridicat discret, cu camera activată. Era genul de moment care, împins puțin prea departe, se transformă într-un spectacol nedorit.
Opt minute la recepție, echivalente cu o decizie majoră
Din spatele tejghelei, reacțiile veneau mecanic. Cătălin, cu un zâmbet rigid, părea încrezător că ecusonul său îi conferă automat dreptate. Maria, cu privirea concentrată pe monitor, părea prinsă între rutină și un disconfort pe care nu știa cum să-l gestioneze.
Replica a venit fără țipete, dar cu o tăietură clară:
— Haideți, domnișoară. Nu ne faceți să ne pierdeți timpul.
Exact tonul neutru a făcut ca vorbele să sune mai aspru. În hol, liniștea s-a strâns brusc, ca o presiune invizibilă. Sofia Popescu nu a răspuns imediat. A lăsat o pauză să se așeze, obligându-i pe cei din jur să simtă cât de mult poate scădea o situație când cineva confundă controlul cu superioritatea.
Apoi, calm, a atins ecranul telefonului și a apăsat un singur buton.
Apelul care a schimbat atmosfera într-o clipă
— Bună seara. Sunt Sofia Popescu, a spus cu calm. Putem începe.
Pe ecran a apărut un bărbat trecut de cincizeci de ani, într-un birou auster, cu steagul României în fundal. Vocea sa era clară, oficială, fără loc de interpretări.
— Bună seara, doamna Popescu. Consiliul este pregătit.
În acel moment, Cătălin a rămas nemișcat. Maria și-a oprit degetele deasupra tastaturii, ca și cum cineva ar fi întrerupt brusc curentul. Sofia a pus telefonul pe difuzor și l-a așezat pe tejghea. Dintr-o dată, toți cei din hol erau concentrați asupra aceluiași punct.
Vocea din telefon a continuat, rar și apăsat:
— Înainte de semnare, confirmăm detaliile finale. Achiziția Hotelului Majestic se realizează integral, cu plata în avans. Valoarea: 200 de milioane de lei. Transferul se finalizează în această seară.
Marmura a absorbit o tăcere densă. Cătălin a înghițit în gol:
— Cum adică… achiziția?
Sofia Popescu l-a privit direct, pentru prima dată în acea seară.
— Adică hotelul nu mai aparține celui în care te așteptai.
Maria a făcut instinctiv un pas înapoi. Din difuzor, întrebarea a venit ferm, ca o ștampilă:
— Doamna Popescu, doriți menținerea actualului personal?
Decizia exprimată fără ridicarea vocii
Sofia a scanat holul dintr-o privire: zâmbetele forțate, replicile aruncate cu nonșalanță, cardul strâns nervos între degete. A inspirat scurt.
— Nu.
A urmat decizia, pronunțată fără dramatism, dar cu un impact clar:
— Toți angajații aflați în tură sunt concediați, cu efect imediat. Fără scandal. Fără jigniri. Documentele vor fi transmise mâine.
Cătălin a încercat ultima ancoră:
— Nu aveți cum! Eu sunt directorul hotelului!
Sofia a zâmbit ușor, rece:
— Ai fost.
Apoi, tot în difuzor:
— Vă rog să trimiteți echipa de tranziție.
La 23:59, ușile liftului s-au deschis. Sofia Popescu a intrat, cu aceeași geantă veche pe umăr. În urmă a rămas holul, liber de zgomot, cu ecoul unei singure sume — 200 de milioane de lei — și cu numele ei legat definitiv, în acte, de Hotelul Majestic.