Atâtea oportunități pe care le-am avut de a ne arăta afecțiunea față de o persoană, iar noi am ratat-o. Din lipsă de timp poate sau din lipsă de chef. Am trecut nepăsători, privind numai în față, și am uitat să ne mai uităm în stânga sau în dreapta. Știi, poate într-un colț se ascundea o bătrânică sărăcăcios îmbrăcată cu un coș plin de flori pe care le vindea pentru un ban în plus, sau un copil flămând și zgbribulit așezat pe jos cu o privire pierdută și huiduit de către unii care-i reproșau pentru ce se născuse pe acest pământ. Sau familia noastră... oh, câte momente au trecut în care nu ne-am arătat afecțiunea față de cei pe care îi iubim? De câte ori am omis oare să dăm un telefon bunicilor, fiindcă nu aveam ”dispoziția” necesară pentru a-i auzi? Sau nu i-am luat mamei un buchet de flori de ziua ei, că nah, nu prea am avut bani și am zis că mai bine să mergem la film de banii ăia. Florile mai așteaptă ele un an. Oricum nu are cum să moară mama până atunci. Însă nu se știe niciodată ce ne rezervă ziua de mâine și amânările astea ale noastre de a ne arăta afecțiunea față de o persoană vor rămâne pierdute pentru totdeauna și numai regretele ne vor mai veni în minte pe atunci.
Știu că trăiesc într-o lume rea. Egoistă. Oameni care privesc numai în jos sau drept înainte. Copii care își bat părinții sau care trăiesc ca și cum nu ar avea mamă și tată. Oameni care vin cu idei filozofice despre a-ți trăi viața numai pentru tine, care râd batjocoritor când tu le spui că îți dorești să trăiești frumos și că pentru tine a petrece o noapte într-un club de noapte nu înseamnă distracție, ci o pierdere inutilă de timp. Oameni care îți cer să rămâi peste weekend în oraș, după ce să mergi acasă la părinți? Distracția domină acum, plăcerea de moment e pusă la rang de cinste. Lăsăm altruismul pentru mâine. Păcat că uităm că ziua de mâine poate nu va mai fi pentru câțiva dintre noi. Alegem de multe ori să facem alte lucruri, în loc să ne facem timp pentru lucrurile care contează. Pentru rugăciune. Pentru Dumnezeu. Clipe în liniște petrecute cu sufletul nostru. Preferăm agitația, știm că acolo nu ne mai auzim conștiința..
E scump totul. Clipele. Distracția. Regretele. Aș vrea ca atunci când voi fi o bătrânică plină de riduri pe față, să mă uit în oglindă și să-mi zâmbesc. Să am curaj să privesc în sufletul meu și să fiu mulțumită de ceea ce voi găsi acolo. Să știu că am trăit frumos, că m-am bazat pe principiul ”farmecul unui om este bunătatea lui” și că am adunat amintiri minunate în loc de regrete dureroase. Să zâmbesc celui de lângă mine să mă gândesc plină de mândrie că nu am renunțat la el când timpul și distanțele mi s-au părut insuportabile. Da, asta e o mică parte din ce mi-aș dori să fiu. Dragule, oare nu este prea scumpă viața asta ca s-o petreci nepăsător? Ca să amâni să te schimbi, fiindcă ai o viață întreagă la dispoziție ca să te cumințești?
Imagine: pinterest