Vorba lui Ştefan Mitroi, măsurată, caldă, nu ştiu de ce ascultând, îmi dădea senzaţia că mă legănam în magie pe drumul luncii, în căruţa trasă de boii lui tata-mare Tobârlan, Priam şi Vânătu, pe care nici greutatea bolovanilor adunaţi de pe prundul râului Argeş nu-i putea scoate din ritm, şi nici ameninţarea cu biciul pe deasupra coarnelor, fără să-i atingă! Tata-mare scotea rar un hăis către